Saturday 4 April 2009

Homesick

De la Ondrey din Cehia primesc câteva filme româneşti. Deşi nu cunoaşte limba, acest tânăr ceh (student la Academia de Film) vizionează entuziast filme româneşti, în special de dinainte de 1990 - filme expresive la nivelul imaginii, care astfel necesită un minim de explicaţii, de traducere. Cunoaşte multe despre actori, regizori, scenarişti, compozitori români, savurează trivia şi amănuntele picante despre cineaştii de la Buftea, e un fenomen. A alcătuit chiar o foarte informativă bază de date – în limba cehă - cu filme româneşti. Recent, mi-a trimis un film pe care de mult îmi doream să-l am pe disc: Semnul şarpelui (1981) de Mircea Veroiu.

Anul 1944 aprox., undeva în Ardeal, într-un sat la graniţa cu Ungaria. Unii pleacă la război, alţii se-ntorc acasă după un intermezzo de vreo douăzeci de ani petrecuţi pe pământul făgăduinţei. „Cum e acolo, în America aia?” – îl întreabă bătrâna hangiţă, Alexandrina Handrabur (Lepopoldina Bălănuţă). „În America? Bine gândit. Te poţi umple de bani.” – răspunde fiul risipitor Bâscu (Mircea Albulescu), poreclit Americanu’. „Şi ţie nu ţi-au trebuit şi te-ai întors acasă. E bine când ai unde să te-ntorci. Măcar de s-ar întoarce toţi cei plecaţi în lume, în lumea lumilor, la bătaie...” – îşi plânge ea soarta de mamă îndurerată, căci tocmai şi-a condus băiatul la gară, să plece pe front. „Aproape un an - îi povesteşte Americanu’ cântăreţului satului (Radu Gheorghe), la un meci de popice - am fost telefonist. O meserie bună. Eu trebuia să dau telefon la doi bătrâni, tot români, care erau singuri. Pretenţia lor era să le dau un telefon dimineaţa şi seara. să le spun ba una, ba alta, să îi întreb de sănătate, dar mai ales să le spun ce mai e prin ţară. Asta a mers aşa vreo zece luni de zile. Am spus de sute şi de sute de ori acelaşi lurcu. Am ajuns de-am cântat în receptor cântece româneşti, dar după zece luni de zile am simţit că nu mai pot. Am simţit că mi se face mintea iască şi am lăsat slujba altuia.” „Şi pe bătrâni nu i-ai văzut niciodată? - vrea să ştie cântăreţul. „Nu, niciodată. Şi culmea e că nici ei n-au vrut să mă vadă...” Episodul rezumă, cred, toată durerea unui dezrădăcinat. Întrebarea e: ce s-a ales de Bâscu după întoarcerea în patria-mamă? Vremurile, iarăşi, n-au mai avut răbdare cu oamenii: în toamna lui 1944 au intrat în România tancurile ruseşti şi a început prigoana roşie, arestările în masă. Toţi cei presupuşi a avea (sau a fi avut) orice legătură cu occidentul (cu America mai ales) erau zvârliţi în închisori, torturaţi, deposedaţi de ultimul bun. Aşa stând lucrurile, e de presupus că Americanu’ putea liniştit să ajungă coleg de celulă cu Noica sau cu Steinhardt şi cu atâţia alţii. Dar asta ar fi, desigur, o altă poveste, bună de consemnat – cine ştie? – într-un alt jurnal al fericirii.

Message in a bottle

Seara, cu Theodor la un concert eveniment: sub conducerea muzicală a lui Misha Katz Orchestra Filarmonicii a cântat Concertul în la minor pt. pian şi orch. op. 16 de Grieg (la pian: Alina Bercu) şi Simfonia a III-a de Saint-Saëns. Pianista avea doar 19 ani, însă dă recitaluri de zece ani în toată lumea. A fost la înăîţime. Dirijorul (după port, un fel de Cristi Minculescu), care – aflu din caietul program (şi-mi confirmă la telefon şi AE, după concert) – este şi un talentat violoncelist, a făcut una devărat show şi s-a dăruit muzicii, pe care pasional o dirija, trup şi suflet. A fost răsplătit cu aplauze aproape zece minute-n şir.


După concert, împreună cu MM l-am condus acasă pe TG, care ne-a vorbit despre the loneliness of the long distance father & grandfather. Ce să spun? I-am ascultat geamătul mut din mărturisire (ce-i trăda durerea pricinuită de strămutarea familiei fiului pe alte meleaguri, într-o altă cetate, departe, departe) şi mi-au venit în gând vorbele rostite de Moromete: „Deh, aşa e, are dreptate săracu’!” Amicul MM i-a procurat o icoană, căci an de an, TG îi dăruieşte nepoţelului de ziua lui câte o icoană ortodoxă. Zilele trecute mi-a zis că ar vrea să-i dăruiască şi una catolică. E foarte anevoios să ajungi să faci diferenţa între o icoană bizantină şi un tablou religios, când - în marea lor majoritate - bisericile ortodoxe de minune se pricep să te-ajute să crezi că icoana aparţine trecutului şi că picturile religioase sunt infinit mai „actuale”, mai „relevante”, mai catchy, mai vrednice de a le împodobi. I-am răspuns atunci că sintagma „icoană ortodoxă” e o contradicţie în termeni. Că icoana nu poate fi decât ortodoxă, celelalte reprezentări fiind tablouri religioase. Astăzi m-am corectat şi-am adăugat: icoana ortodoxă nu poate fi decât catolică (sobornicească), în înţelesul originar al cuvântului. Picturile / tablourile religioase sunt romano-catolice şi necanonice. Şi cine ştie, poate că-ntr-o zi, nepoţelul de peste mări şi ţări (sau cine s-o nimeri să fie-n preajma lor), va fi sedus de frumuseţea unică, inegalabilă a icoanelor bizantine primite-n dar – ca un message in a bottle - de la bunicul din România...