De la Ondrey din Cehia primesc câteva filme româneşti. Deşi nu cunoaşte limba, acest tânăr ceh (student la Academia de Film) vizionează entuziast filme româneşti, în special de dinainte de 1990 - filme expresive la nivelul imaginii, care astfel necesită un minim de explicaţii, de traducere. Cunoaşte multe despre actori, regizori, scenarişti, compozitori români, savurează trivia şi amănuntele picante despre cineaştii de la Buftea, e un fenomen. A alcătuit chiar o foarte informativă bază de date – în limba cehă - cu filme româneşti. Recent, mi-a trimis un film pe care de mult îmi doream să-l am pe disc: Semnul şarpelui (1981) de Mircea Veroiu.
Anul 1944 aprox., undeva în Ardeal, într-un sat la graniţa cu Ungaria. Unii pleacă la război, alţii se-ntorc acasă după un intermezzo de vreo douăzeci de ani petrecuţi pe pământul făgăduinţei. „Cum e acolo, în America aia?” – îl întreabă bătrâna hangiţă, Alexandrina Handrabur (Lepopoldina Bălănuţă). „În America? Bine gândit. Te poţi umple de bani.” – răspunde fiul risipitor Bâscu (Mircea Albulescu), poreclit Americanu’. „Şi ţie nu ţi-au trebuit şi te-ai întors acasă. E bine când ai unde să te-ntorci. Măcar de s-ar întoarce toţi cei plecaţi în lume, în lumea lumilor, la bătaie...” – îşi plânge ea soarta de mamă îndurerată, căci tocmai şi-a condus băiatul la gară, să plece pe front. „Aproape un an - îi povesteşte Americanu’ cântăreţului satului (Radu Gheorghe), la un meci de popice - am fost telefonist. O meserie bună. Eu trebuia să dau telefon la doi bătrâni, tot români, care erau singuri. Pretenţia lor era să le dau un telefon dimineaţa şi seara. să le spun ba una, ba alta, să îi întreb de sănătate, dar mai ales să le spun ce mai e prin ţară. Asta a mers aşa vreo zece luni de zile. Am spus de sute şi de sute de ori acelaşi lurcu. Am ajuns de-am cântat în receptor cântece româneşti, dar după zece luni de zile am simţit că nu mai pot. Am simţit că mi se face mintea iască şi am lăsat slujba altuia.” „Şi pe bătrâni nu i-ai văzut niciodată? - vrea să ştie cântăreţul. „Nu, niciodată. Şi culmea e că nici ei n-au vrut să mă vadă...” Episodul rezumă, cred, toată durerea unui dezrădăcinat. Întrebarea e: ce s-a ales de Bâscu după întoarcerea în patria-mamă? Vremurile, iarăşi, n-au mai avut răbdare cu oamenii: în toamna lui 1944 au intrat în România tancurile ruseşti şi a început prigoana roşie, arestările în masă. Toţi cei presupuşi a avea (sau a fi avut) orice legătură cu occidentul (cu America mai ales) erau zvârliţi în închisori, torturaţi, deposedaţi de ultimul bun. Aşa stând lucrurile, e de presupus că Americanu’ putea liniştit să ajungă coleg de celulă cu Noica sau cu Steinhardt şi cu atâţia alţii. Dar asta ar fi, desigur, o altă poveste, bună de consemnat – cine ştie? – într-un alt jurnal al fericirii.
