Un amic cu zece ani mai tânăr doreşte să-mi ştie părerea despre un recent film turcesc – foarte bun, spune el - pe care l-a văzut. De ce, la ce ţi-ar folosi? – l-am întrebat. Pentru că sunt, zice el, o „raritate”. Şi apoi adaugă: „O ciudăţenie”. Motivul, pe care lesne l-am ghicit, e că refuz – atât de uşor, în opinia lui – oferta actuală de filme. De la cinema , de la TV ori de pe net. Când l-am întâlnit, într-o vineri, la un concert (unde, într-o fostă sală de cinema convertită în filarmonică, am audiat Uvertura la opera Don Giovani de Mozart, Suita Mozartiana de Ceaikovski şi Concertul pentru vioară şi orchestră de Haciaturian, iar mai recent Tzigane de Bizet, Rondo de Dvorak şi Fantasia on Polish Air de Chopin), s-a mirat cum de pot rezista filmelor de azi, „când sunt atâtea bune şi interesante”. Or fi, nu zic ba. Atâta doar că, în ultimii douăzeci de ani, vreau mai mult decât un „film bun” care să te „deconecteze” şi să te „electrizeze” cu iluzii şi/sau efecte speciale. (Şi, neprimind asta, m-am refugiat în muzica simfonică de concert – o formă de entertainment şi de hrană pentru minte şi inimă infinit mai bună decât filmele-conservă confecţionate de cinici producători.) Pe de altă parte, când eşti expus exclusiv la ceea ce-ţi oferă Hollywood-ul şi sateliţii săi, orice producţie (actuală) off main stream îţi pare interesantă, excepţională, „exotică”. Şi nu greşeşti. Atunci însă când te-ai familiarizat, cât de cât, cu repertoriul de cinematecă, nu mai eşti dispus să înghiţi chiar orice.
Un alt amic mă asigură că – folosindu-te de răbdare, de cunoştinţele (cinematografice, dar nu numai) acumulate în timp, de retorică bizantină etc. – poţi face accesibile filmele bune (dar „problematice” si „neortodoxe” din punct de vedere etic) unui public „nu neapărat bătut în cap”, însă – cel puţin aparent - maniac (rigorist, intransigent) în ceea ce priveşte morala (?!). Pentru un astfel de public pregăteşte acest amic al meu - ducând, poate, mai departe, experienţa mea de acum doi ani, un mic playlist. Aud şi acum ecouri din discuţiile de după proiecţii, ce semănau leit cu mai vechile şedinţe de partid (ale partidului unic, desigur) din perioada ante-1989. O parte din acei tineri spectatori moralişti (mulţi dintre ei studenţi la teologie) ar fi dorit tăiate unele scene („decoltate”, „deocheate”, „provocatoare”) ce nu corespundeau din punctul de vedere al „moralei ortodoxe”. Acel segment de public, aveam să constat, a fost satisfăcut până la extaz – în acea micro-stagiune de cinematecă - de un sigur film: Ostrov. (A fost ajutat, ce-i drept, de larga sa mediatizare în „presa ortodoxă”, de recomandări ale unor venerate feţe bisericeşti care, în lipsa unei minime culturi cinematografice, îl considerau un model catehetic unic şi de neînlocuit.) În cazul acestui film, totul e limpede şi clar, iar morala e „la vedere”. Ostrov, îmi spunea un amic la telefon, este un film pentru monahi. Aşa cum frizerii sau minerii pretind un film despre ei, e dreptul monahilor – îmi explica amicul meu - să vrea un film „pentru ei”, care să le gâdile aşteptările. La urma urmei, s-au făcut atâtea filme despre strungari, despre metalurgişti, despre ciobani, despre sudori, despre şoferi etc. De ce nu ar exista şi un film – „explicit”, „ortodox”, „educativ” - despre călugări?
A încerca să explici unui june cinefil – moral, imoral, moralist sau pur şi simplu amoral - cum stă treaba cu „filmele de căpătâi”, cu „capodoperele” apărute de-a lungul anilor (şi care continuă să fie produse chiar în anii noştri, chiar dacă sunt sufocate – la difuzare – de avalanşa de filme americane) este, recunosc, extrem de anevoios. Aproape imposibil, căci sensibilitatea nu se poate transplanta precum un organ. Nici chiar o proiecţie-maraton cu, să zicem, 500 din capodoperele cinematografului mondial nu poate „convinge”. Ele, filmele, sunt doar „textul”. Ori, fiecare dintre ele are un „context” al său. La care se ajunge cu trudă, atunci când chiar vrei să înţelegi, să ajungi la „miez”. Filmul (atunci când nu e ideologie sau doar o formă de cheap entertainment) este poezie. O formulă, un algoritm, un fenomen fizic poţi să-l predai, să-l explici. Dar un poem – şi marile filme asta sunt: poeme cinematografice – cum să-l traduci?
