Thursday 30 July 2009

7 zile

Şapte zile în munţi, printre monahi. Într-un anumit sens, treptele pelerinajului indică o gradaţie progresivă: din „lume” spre obştea de pustnici de la Pătrunsa (cu o escală de câte-o noapte şi câte-o Liturghie, la unul din cele mai „apusene”, mai comfy lăcaşuri mănăstireşti din România - Lupşa, jud.Alba) şi înapoi în „lume”.

La trapeza mănăstirii de la Lupşa am întâlnit trei amici (Ionuţ, Ovidiu şi Tudor) pe post de zeloşi neofiţi „sub ascultare”. Am petrecut (la dus) câteva ore plăcute, speciale şi extraordinare cu FLMD. Am trecut şi pe la Roşia Montană, locul unde s-a filmat, în 1971, Nunta de piatră şi Duhul aurului (regia: Dan Piţa şi Mircea Veroiu), iar în 1987 Flăcări pe comori (regia: Nicolae Mărgineanu) toate inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu. În piaţeta din centru am căutat, cu ochii amintirilor, paşii împovăraţi de tristeţe ai Fefeleagăi (Leopoldina Bălănuţă) şi crâşma unde hangiţa (Eliza Petrăchescu) tocmea băieşul (Liviu Rozorea) să-i aducă aurul. Munţii poartă aurul şi acum. Dar perspectiva ca el să ajungă în casele ardelenilor e la fel de mică. Un sătean sfătos ne-a povestit despre încăpăţânarea câtorva familii (10% aprox.) de a nu pleca, în profida tuturor ofertelor ademenitoare ce li s-au făcut. Operatorul primelor două filme (Iosif Demian, venit special din Australia, unde s-a stabilit cu mulţi ani în urmă) tocmai a terminat de filmat un material documentar despre interpreţii neprofesionişti (localnici) de atunci, în straiele şi în starea de acum. Adică mai bătrâni cu aproape 40 de ani. Şi, probabil, mult mai mâhniţi, acum când viitorul satului lor e atât de incert.

La schit l-am reîntâlnit pe Monah şi, ca bonus, pe doi special guests: Ghiţă şi Pelicanul. La mănăstirea Lupşa (la întoarcere) am petrecut câteva minute în preajma unui alt monah (CF). Ispita culturii şi duhovnicia. Cultura – spun amândoi monahii, în chipuri personale – este o ispită şi-o oprire din drum (uneori bruscă, periculoasă). Duhovnicia (practica rugăciunii isihaste, cum ar veni) rămâne însă idealul. În „biserica de lângă cer” am întâlnit şi câteva măşti sfătoase, „clarvăzătoare” şi – involuntar? – legaliste. Antipatice, insistente, neînduplecate? Poate. Până la urmă însă, personaje importante şi necesare şi ei. De ce? Pentru că prin cicălirea şi judecata lor enervantă îţi aminteşti de ceea ce nu ai voie să uiţi. Şi dacă profetul David spune „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”, de ce nu am prelua acelaşi mesaj (ziditor, în fond) for free chiar şi din gura unui călugăr tipicar, cu veleităţi de James Bond şi Rasputin?

Pe drum spre casă, ieri, ne-am amintit că au trecut opt ani de la cununia noastră din Drăgsineşti (un sat lângă lacul Surduc). Prin telefon, tot el, Monahul, ne-a binecuvântat pentru ce suntem şi pentru ceea ce ne dorim să fim.