Saturday, 28 February 2009

Child at heart

Ceea ce fascinează la un film cochet şi amuzant ca A Little Romance (1979) este tandreţea (lipsită de sentimentalism), dulcea ironie şi respectul faţă de inteligenţă (şi faţă de dreapta socotinţă), încăpăţânarea de a nu vedea răul din rău, ci binele (şi, eventual, hazul) din răul nu atât de negru cum pare. Pentru a sfida prejudecăţile răului e însă nevoie de o inimă tânără, neîmpietrită, nezbârcită înainte de vreme. Şi totul ameninţă să compromită, să împietrească privirea curată a ochiului, căci – în metropole, în marile oraşe – aerul e poluat, filmul „conservă” face modă, în timp ce lectura - gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul sau marele ecran. Ce mai încoace şi-ncolo, oraşele şi-au pierdut poezia, locul junglei este astăzi pe asfalt (ori în realitatea virtuală), şi numai un romantic întârziat precum regizorul George Roy Hill refuză să pună pe tapet „realitatea nudă”. Nu spune că toate acestea nu sunt adevărate, însă în mijlocul junglei ce devine parcă wilder & wilder, el rămâne poet. Poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou (la ore neaglomerate), al imaginaţiei hranite de filme, filme, filme din care „cei buni” iau ce-i bun, cu computere (care, văzute după 30 de ani par – asemenea tandreţii pe care filmul îşi propune s-o conserve - istorice), cu hoţi de buzunare la pensie reintrând „în activitate” de dragul iubirii. Al marii iubiri dintre doi copii frumoşi şi inteligenţi (Lauren & Daniel), atipici pentru generaţia lor (şi nu numai), care-şi refuză proiecţia clandestină a unui film pornografic pentru o nevinovată plimbare hand in hand pe străzile Parisului. Pentru a medita la posibilitatea de a nu-ţi întâlni „jumătatea” în condiţiile în care durata medie de viaţă a unui om este de numai 70 de ani, iar şansele ca el să fie contemporan cu tine sunt şi ele limitate.
O anumită situaţie – deloc întâmplătoare – din secvenţa de început a superproducţiei Orfeu & Euridice (spectacol montat în 2008 la Teatrul Bulandra de Al. Darie, cu muzica debutantului – în zona muzicii simfonice de concert - Adrian Enescu, pe teme de Gluck), în care Orfeu (interpretat de o femeie) o pânge pe Euridice (jucată tot de o femeie), îmi aminteşte involuntar de Bob Fosse şi de al său All That Jazz (1979). Acolo, regizorul coregraf Joe Gideon o întreabă pe Michelle (fetiţa lui de 12 ani) ce părere are de noul său film. Iată cum decurge dialogul lor: „You know, that was the first R-rated movie I ever saw, and I loved it.” “Did you understand it?” “Well, I understood everything except the part where the two girls were in bed together and they were kissing. What was that supposed to mean?” Aici, oricât de liberal în vederi ar fi, tatăl se fâstâceşte şi schimbă subiectul. O întreabă pe Katie, iubita lui, care pregătea cina: “Is dinner ready yet?” “No.” Fetiţa însă vrea să ştie: “What was that supposed to mean?” Până la urmă îi răspunde: “Well, Michelle, uh, there are certain women who...” De alături, Katie zâmbeşte cu subânţeles şi insistă: “Who...?” “Thanks a lot.” Şi continuă: “There are certain women who just don't relate to men, so they...” Michelle însă i-o retează: “I think lesbian scenes are a big turnoff.” Iar Joe conchide, ca pentru sine: “I shoulda cut it.” …
Lăsaţi copiii să ne judece. Atunci când încă mai sunt copii, fiindcă ritmurile moderne cer emancipări cât mai rapide şi maturizări ultraprecoce.

Thursday, 26 February 2009

Cresc amintirile

Ciudat destin: să te întâlneşti cu un om, în carne şi oase, care mai întâi îşi scrijelează numele cu slove mici, stângace şi subţiri pe inima-ţi supusă ori poate potrivnică şi nărăvaşă. Şi abia după ce omul acela a plecat să moară puţin, printre lut şi pietre, abia după ce au putrezit până şi urmaşii viermilor care s-au îngrăşat din carnea-i părăsită de suflet, abia atunci, într-un târziu, ajungi să desluşeşti – în slove-adânci şi uriaşe – inscripţia de demult. Poticneala (de fapt, orbirea) e veche, de când lumea, căci – scrie monahul de la Rohia – aceasta-i condiţia umană: „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)?”
Ca-n Tata - lamentaţia aceea pop cântată de Timpuri Noi („Uuu, ma-ma, atât de mult mi-e de dor de tata / de parcă n-aş şti când mi-e dor că totu-i trecătooor”), mi-e şi mie, uneori, dor de taţii (suplinitorii – oficiali sau neoficiali - pe postul vacant de tată: Şerban, Constantin, Victor, George, Silviu) care – înaintea mea cu câţiva ani, cu câteva luni, cu câteva clipe – s-au dus să moară puţin ori pur şi simplu au dispărut din peisaj. După ani şi ani – ca-n Portretul lui Dorian Gray - numele lor cu slove-adânci şi uriaşe sunt parcă tot mai vii.

7 going on 8

De ziua lui, Theodor (see a slideshow of his pics taken 2002-2009 here) a fost încă în convalescenţă. Au trecut pe la noi Pr. RN cu ai săi (Ligia şi copiii: Oana, Iulia & Max), Oana Bica, Tatiana & Claudiu şi Mira. Am fost barman on duty şi de la pult am pregătit snacks, fresh juice & cream cakes. Ne-am întins la poveşti. A fost chiar fain. Pr. Robert a fost DJ şi a ales, de pe you tube, nişte prelucrări medievale cântate de Sting & friends. Nu sună rău deloc.
De aproape sau de departe ne-au scris ori telefonat să-l felicite pe Theodor: Buni şi bunicii + străbunica lui, Codruţa, Pr. Ioan Andoni, Ondine, fostul meu elev Silviu Paceagiu (născut în aceeaşi zi cu Theodor), Florin Doboş, Mihaela Berari, Ovidiu Cioaia, Maronel, mătuşa Ralucăi, Adina Sabo, Costi & Alina (din Cluj), tanti Felicia (din Piteşti), mătuşă-mea de la Deta, Vincenţiu (din Bucureşti), Gabi (din Germania), Chas (din Australia), Pildit (din Bucureşti), Thomas (din UK), Anne (din France), dl. prof. Mihai Jreb, o doamnă cu care ne întâlnim la concertele Filarmonicii şi alţi câţiva care au dorit să rămână anonimi.
Eu am reuşit să-mi înec începutul de gripă cu vreo trei pastile de Nurofen, iar pe Raluca au început s-o supere nişte migrene.

Tuesday, 24 February 2009

Flu

Timpul trece şi am ajuns, iată, să-l aniversăm pe Theodor – pe 25 februarie - pentru a şaptea oară. Sigur, ispita îngrijorării pentru soarta propriului copil (cu atât mai mult a unui copil vulnerabil, „cu nevoi speciale”) e mare. Dar pentru a supravieţui e nevoie de permanenta încredinţare că ultimul cuvânt – dacă tot ţin morţiş să gândesc eschatologic – aparţine proniei cereşti.
Azi am dus pe picioare un fel de răceală (gripă) amestecată cu dureri de cap şi o stare generală de indispoziţie. Sper să-mi revin pe deplin până vineri când ne vizitează, de la Cluj, Costi şi Alina. Va fi cel mai frumos mărţişor pe care-l putem primi.
Cu elevii mei de clasa a XI-a am făcut textul Into the wild. Inspirat, se pare, dintr-un caz real, surprinde cazul unui tânăr nonconformist care îşi sfidează familia şi îi refuză valorile, pierzându-se fără urmă în mijlocul naturii. Aşa cum a pronosticat Pr. RN (care, dascăl fiind, le-a pus elevilor săi filmul inspirat din acest caz real), puştilor mei le-a plăcut ideea. E cool să spui nu părinţilor şi adulţilor, atunci când eşti la vârsta ingrată şi-ai vrea să fii independent. Totuşi, gestul acelui tânăr rămâne izolat. Câţi sunt gata să întoarcă spatele confortului occidental?

O lume nebună, nebună, nebună...

„Continuăm să trăim în anormalitate, într-un coşmar care nu se mai termină...” se poate citi în Jurnalul lui Alexandru Tatos (însemnare din 1989). Secretul armei...secrete este, în cheie parodică, filmul „coşmarului care nu se mai termină”.
Regizor de o verificată seriozitate, autor al unei filmografii de autor (Mere roşii, Rătăcire, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Secvenţe, Fructe de pădure, Întunecare), Alexandru Tatos abordează, de astă dată, genul commediei dell’arte cinematografice - gen pe cât de uşor, pe atât de insolit. Rezultatul: un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlească, în care poveştile cu once upon a time... se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk & pop-rock (muzica: Horia Moculescu).
Ironia savuroasă a privirii regizorale (ce musteşte de semne teatrale, de trimiteri culturale, de anacronisme, de texte şi subtexte amuzante) conduce filmul - într-un ritm galopant (montaj: Mircea Ciocâltei), prin secvenţe de bravură imagistică (imaginea: Vivi Drăgan Vasile) ce persiflează habitudini ale prezentului - pe calea comicului buf spre o satiră muşcătoare a prostiei şi absurdului, a osificării şi a rutinei care au luat locul normalităţii. Actorii, aleşi pe sprânceană, îşi schimbă mereu măştile, creând o cascadă de gag-uri şi o serie de situaţii răsturnate ale unei lumi pe dos. „Pozitivii” – Adrian Păduraru (Voinicul) şi Frumoasa (Manuela Hărăbor) – au mai puţină forţă şi expresivitate decât „răii”: Victor Rebengiuc (Împăratul belicos, victimă a unei idei fixe: obsesia războiului continuu), Dem Rădulescu (Marele Sfetnic şi „master mind” ¬al unui pseudo-serviciu secret), Mircea Diaconu (Zmeul cel mai zmeu, un Frankenstein cu colţi la purtător), Carmen Galin (Spaima Codrilor, verişoara Zmeului, geniul răului în diferite ipostaze), Horaţiu Mălăele şi Mitică Popescu (pe rând: doi crai cheflii: Burtă-Verde şi Gâtlej-Uscat, două subrete, apoi – parodie la parodie – Zmeul şi verişoara Zmeului). La rândul ei, Emilia Dobrin (Zâna lacului) rosteşte - cu o auto-ironie hazlie – două din cele mai memorabile replici din film: „Dacă nu ai relaţii...” (când îi dă Voinicului primul fluier ca s-o cheme în ajutor la nevoie) şi „ Nu posed cantităţi nelimitate” (când îi dă al doilea fluier).
Originalitatea (secretul) armei secrete din titlu constă în faptul că trage îndărăt, principalii combatanţi reuşind în termen record să-şi distrugă propriile oşti – aluzie la victoria socialismului împotriva întregului popor). Originalitatea acestui film cu un mesaj pronunţat anti-totalitar se regăseşte în inedita sinteză postmodernă psiho-socio-umană (dinspre tradiţie, realitate şi anticipaţie) a unei lumi nebune, nebune, nebune...

Sunday, 22 February 2009

Mercy, mercy, mercy

Theodor a agăţat un bug (de la frigul din sala Filarmonicii, vineri seara? de la bazinul de înot, sâmbătă dimineaţa?) şi acum are febră. Azi am fost singur la Liturghie. Raluca a stat la căpătâiul lui Theodor. În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi Pr. Robert a pregătit o predică – ce s-ar potrivi mai degrabă de St. Valentine sau (că tot se apropie 24 februarie) de Dragobete – care mi-a mers la suflet. Pentru că miezul învăţăturii de azi este mercy, mercy, mercy (acea milă care e cu mult mai presus de nevoinţele trupeşti: postul, sărăcia etc.), Pr. RN a citat o istorisire patristică în care se spune că un sfânt a dorit să afle pentru ce se ceartă oamenii, pentru ce zbiară unii la alţii câtă vreme se află – fizic – atât de aproape. Şi nu sunt surzi. Pentru că – sufleteşte - inimile lor, în acele momente de zâzanie, sunt departe, foarte departe una de alta. Şi atunci strigă – deşi sunt despărţiţi doar de un lat de palmă – ca să se facă auziţi. Prin comparaţie (şi aici se află pricina pentru care predica Pr. RN „cadrează” cu o predanie de Dragobete), doi îndrăgostiţi care stau într-un parc, pe-o bancă, îşi şoptesc vorbele fiindcă inimile lor sunt aproape una de cealaltă ... Brusc, mi-am amintit versurile lui Blaga (care în transpunerea lor muzicală au devenit melodia Baladă, compusă de Adrian Enescu şi cântată - prin 1983 - de cvintetul Luchian, condus de Ioan Luchian Mihalea):
Spune-o încet, n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Când e singur fiecare,
Inimile nu-s în noi.
Stăm alături, eu şi tu?
Inimile sunt în noi,
Altfel nu, altfel nu....

Cinematografie & eschatologie

Pe blog-ul Elenei Dulgheru (autoarea singurei monografii în româneşte închinate lui Andrei Tarkovski şi filmelor sale) găsesc un interesant interviu (cu titlul „Sfârşitul lumii...ca-n filme”) pe care distinsa comentatoare de filme îl acordă zilele acestea unei reviste.
La început, E.D. arată că filmul, „copil al modernităţii” are atu-ul tehnologiei şi efectelor speciale, care-i permite să materializeze „lumi fabuloase ale fantasticului, cu o fidelitate şi spectaculozitate aproape fără limite”. Artiştii începutului de veac XX, suprarealismul şi expresionismul din artele plastice, expresionismul cinematografic „abundă – afirmă E.D. - în imagini apocaliptice”. Aceste imagini însă, asemenea producţiilor de serie „apocaliptice” fabricate în uzina de vise (şi coşmaruri) de la Hollywood, nu surprind descoperirea unui „cer nou şi pământ nou”, a unui „univers neperisabil, spiritualizat”. Pentru că - ne atrage atenţia E.D. asupra percepţiei duhovniceşti a Apocalipsei - „apocalipsa” este, la origine, „un concept luminos” care „îndepărtează legile entropiei, ale degradării materiei, îndepărtează păcatul” – înţeles ca “lege (dobândită) a firii”. Astfel, evocarea ei ar trebui să fie dătătoare de nădejde pentru orice credincios, iar o „artă apocaliptică” s-ar cuveni să fie, nici mai mult, nici mai puţin, o „artă a revelaţiei”, o fereastră spre „pământul cel nou şi cerul cel nou”, pe care - profetic – artistul le întrezăreşte. Un „cinematograf apocaliptic” ar trebui să fie deci „un cinematograf al revelaţiei”, al zilei a opta şi al „materiei transfigurate”, o „fereastră spre Împărăţia lui Dumnezeu, experiată de cineast în inima şi în conştiinţa sa şi transpusă, în stare de har, pe peliculă”. În continuare, Elena Dulgheru enumeră câteva opere cinematografice şi câţiva regizori care, atraşi de mistica luminii necreate, încearcă să se înscrie pe acest drum: pe de o parte Carl Dreyer, Andrei Tarkovski, Andrei Zviaghinţev pe de o parte (ca „singurii care dezvoltă problematici creştine, în cheie creştină”) şi, pe de altă parte, regizori interesaţi de eschatologie „mai mult pentru implicaţiile ei psihologice şi sociale”: Bergman, Antonioni şi Buňuel. Mesajul acestora din urmă însă este incomunicabilitatea, alienarea societăţii contemporane şi a individului. „Perspectiva asupra religiei – adaugă E.D. – sau lipseşte (ca la Antonioni), sau este una critică şi negativistă (la Bergman şi la Buňuel)”.
Sperproducţiile „apocaliptice” – afirmă E.D. - aparţin, cu puţine excepţii, unui gen prin excelenţă hollywoodian şi „mai toate mizează pe un infantilism al spectatorului contemporan şi pe faptul că frica este un resort dramaturgic foarte eficient în a-l menţine pe un anumit tip de spectator în scaun”. În rândul spectatorilor mai exigenţi, aceste block busters nu mai produc catharsis, ci – at best - zâmbete sau plictiseală. De ce s-a ajuns aici? Pentru că „oamenii (din ţările dezvoltate) nu mai au ce povesti, nu mai au experienţe personale care să merite a fi povestite, în viaţa lor nu se întâmplă nimic, ce ar merita împărtăşit semenilor”. Aşadar, aplatizarea sufletească şi „triumf”-ul civilizaţiei hedoniste (la care se mai adaugă şi „criza religioasă, care durează, în Occident, de mai bine de două veacuri”) sunt câteva din motivele care au generat goana după senzaţii tari, după subiecte „apocaliptice”.
După ce se referă la câteva secvenţe din unele filme tarkovskiene (Andrei Rubliov, Stalker, Nostalghia, Offret) centrate pe tema sfârşitului lumii, Elena Dulgheru enumeră doar două filme româneşti în care s-ar putea citi „semnele Apocalipsei”: Glissando şi A unsprezecea poruncă de Mircea Daneliuc. Mi-aş permite să adaug alte două titluri - Suta de lei şi Concurs – care, printr-un act transformatoriu, de „metanoie” contribuie nu mai puţin la zguduirea spectatorului.
În filmul lui Săucan, un personaj sufocat de indiferenţa faţă se semeni (şi, în ultimă instanţă, faţă de sine însuşi) priveşte la televizor o succesiune de imagini-document ce surprind tot felul de calamităţi ale naturii: cutremure de pământ, furii ale apelor, incendii etc. Cu doar câteva momente în urmă, acelaşi personaj urmărea – tot prin fereastra micului ecran - câteva cadre cu doi pui de vultur (aluzie la neînţelegerea dintre fraţi) care se luptă pe o bucată de carne adusă de vulturii-părinţi. Era singurul moment de sinceritate al „fratelui mai mare” (Ion Dichiseanu), care îi dăduse celui mai mic (Dan Nuţu) o bancnotă de o sută de lei, deşi acesta avea nevoie de „un gram de suflet”. Secvenţa-cadru trimite, astfel, spre ideea din Pateric, evocată şi de Elena Dulgheru în interviul d-sale: „Când nu va mai fi cărare între casele noastre, sfârşitul lumii este aproape”.
În filmul lui Dan Piţa, orarul echipei de orientare turistică – scria Nicolae Steinhardt într-un pătrunzător comentariu la film – „e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri”... Concurs-ul lui Dan Piţa se încheie în acorduri somptuoase de orgă electronică (muzica: Adrian Enescu), ce dau bolţii vegetale sonorităţi de bazilică, pe fundal de astru la asfinţit. „Puştiul (Claudiu Bleonţ) descoperă femeia răstâgnită la orizontală, spaţiul este cutremurat de explozii convenţionale sugerând – scria despre acest film Constantin Pivniceru – treziri de conştiinţă, pădurea sumbră asistă, impasibil, la drama individuală şi la stupefacţia colectivă şi, peste întreaga natură, se aşterne o lumină orbitoare, purificatoare, care topeşte contururi şi diluează culorile. Lumina se metamorfozează cu acompaniament de orgă, în abur, un nor alb al unei binefăcătoare iluzii. Abia acum se poate pune punct şi pe generic, nefiresc de imaculat, apare cuvântul SFÂRŞIT”.

Saturday, 21 February 2009

4ever cool

Răsfoiesc din nou Jurnalul fericirii şi mă opresc la final. Acolo, în ultimele rânduri, Steinhardt oferă – citându-l pe Unamuno - cea mai frumoasă definiţie a credinţei: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista. Şi continuă: „Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos. Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu - cum spunea François Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - Fapte 20,35 - că mai fericit este a da decât a lua.”
Găsesc apoi, undeva pe portalul Liternet, o cronică la Jurnalul fericirii semnată Daniel Cristea-Enache, din care decupez următorul comentariu – foarte aproape de felul în care l-am perceput şi eu pe monahul de la Rohia: „Creştinismul este pentru Steinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bine şi un echilibru moral, câştigate şi apoi păstrate, cu tot cu ebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori elementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, la noi, interogate atât de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemenea efervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică nu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurile creştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi la figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şi interpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificii retorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canon ce poate dezamăgi un spirit mai liberal.” (see: Toate-s bune (II) - Jurnalul fericirii)

Holy neon cross

Ovaţii prelungite aseară pentru Orchestra Filarmonicii Banatul (dirijor: Gheorghe Costin), care a interpretat Concertul în si bemol pt. pian & orch. op. 23 de Ceaikovski (pian: Mei Yi Foo – Malaysia) şi Dansuri simfonice op. 45 de Rahmaninov. Acest Ceaikovski pentru pian îmi e deja un evergreen şi e cântat anual (prima parte şi a treia sunt chiar hit-uri şi le pot fredona, a doua parte îmi sună, la început, ca o arie din Povestirile lui Hoffman de Offenbach). De câte ori ascult Ceaikovski îmi spun că mare e puterea artei, a muzicii, de vreme ce se ridică cu mult deasupra prejudecăţilor şi ideilor fixe ale oamenilor. Îmi place să cred că măcar acolo, în sala de concert, armoniile ceaikovskiene îi încântă până şi pe cei mai aprigi homofobi. Şi până la urmă asta rămâne din viaţa unui om, a unui creator de talia lui Ceaikovski. Restul sunt, vorba lui Eminescu: „răutăţi şi mici scandale”. Autorul Luceafărului este însă (şi poate că el are dreptate) mai sceptic, pentru că toate aceste can-can-uri picante şi mondene „te apropie de dânşii...nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ; toate micile mizerii unui suflet chinuit mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
La întoarcere l-am dus acasă pe dl. prof. GT. Când eram în dreptul Catedralei Ortodoxe mi-a zvârlit o cârcoteală pe seama crucii gigantice din...lămpi cilindrice, subţiri de neon. Ce nu ştie însă dl. prof. este că toate aceste decoraţiuni pseudo-sacre de împrumut (inclusiv reprezentările iconografice edulcorate, naturalist-sentimentale care, da, au împânzit şi bisericile ortodoxe) înfloresc în Apusul papist pentru care, ortodox fiind, nutreşte atâta respect. Eh, se-ntâmplă şi la case mai mari, mai cu ştaif. Figuri arhicunoscute din nomenclatura BOR cochetează (şi nu de ieri, de azi) cu heterodoxia (şi nu numai) în numele „deschiderii” şi „ecumenismului” (altminteri foarte politically correct azi). Şi cum, se întreba ex-teacher-ul meu aseară, Sinodul BOR nu ia nicio măsură împotriva kitsch-ului şi a reprezentărilor străine de Ortodoxie? Ce ar fi de răspuns? Că orice măsură de corecţie ar fi privită azi ca o tactică dictatorială? Şi apoi cine să ia astfel de măsuri, când, iată, de sus în jos, din cercurile cele mai înalte (peştele de la cap se-mpute) se dispune înălţarea de cruci de neon şi transformarea parcului din jurul Catedralei într-un fel de Disneyland. Când kitsch-izarea lăcaşurilor de cult e parte importantă din agenda bisericească. Cine să-şi mai pună atunci problema autenticităţii icoanelor, a splendorii iconografiei bizantine?

Friday, 20 February 2009

Fantomele „obsedantului deceniu”

O tânără regizoare (Krystyna Janda, distribuită de Istvan Szabo în Mephisto şi de Krzysztof Kieslowski în Dekalog) îşi alege drept subiect pentru lucrarea de diplomă un subiect aproape tabu în vremea aceea: cazul real al unui muncitor stahanovist din anii 50 – zidarul Birkut (Jerzy Radziwilowicz) – prezentat adesea în actualităţile cinematografice de epocă drept un muncitor „erou al poporului”, transformat în timpul epocii staliniste într-un adevărat mit naţional. Investigaţiile nu se derulează facil însă, înarmată cu tenacitate, învinge repetatele obstacole din partea celor care l-au cunoscut şi care, cu cinism, i-au supravieţuit: teamă, reticenţă, complicitatea tăcerii, false pudori, interese politice. În ciuda dificultăţii de a-i gasi, două decenii mai târziu, pe martorii „sanctificarii” lui Birkut, încăpăţânata regizoare va reuşi să îi întâlnească pe câţiva dintre ei şi să îi facă să vorbească despre cel care avea să plătească din greu naivitatea „romantismului revoluţionar”.
În Omul de marmură (distins cu numeroase premii, între care Premiul Gdansk şi Premiul FIPRESCI la Cannes, 1978), acţiunea filmului se derulează – la fel ca în Cetăţeanul Kane (film despre care Wajda avea să declare că l-a influenţat cel mai mult) - pe mai multe niveluri. Diversele elemente juxtapuse, asemenea unui mozaic, sfârşesc prin a forma un întreg: materialul documentar, din arhiva anilor 50; documentele imaginate ce alcătuiesc portretul lui Birkut; flash-back-uri ce îi reconstituie povestea, precum şi filmul-cadru ce ilustrează căutarile regizoarei din anii 70. Scopul filmului însă nu este reconstiruirea unui personaj necunoscut (Birkut), ci „întrebările despre trecut şi discutarea trecutului” (Klaus Eder) Astfel, filmul lui Andrej Wajda (regie), Aleksander Scibor-Rylski (scenariu), Edward Klosinski (imagine), Andrej Korzinski (muzică) – „una din cele mai importante mărturii ale puterii de care dispune cea de-a şaptea artă” (Dana Duma) - poate fi citit deopotrivă ca meditaţie asupra cinematografului ca artă (care prin decupaj şi montaj, poate fabrica o realitate mincinoasă, o falsă istorie), ca descriere complexa a uneia din cele mai oribile perioade din istoria comunismului (obsedantul deceniu al terorii: epoca stalinistă) şi ca schiţă de portret a unei noi ere (căderea comunismului), pe care o anticipează magistral.
Ieşit pe ecrane, filmul este întâmpinat cu o campanie de presă negativă, care-l acuză de mistificarea realităţii, ceea ce avea să atragă şi mai mulţi spectatori în sălile de cinema: 2,7 milioane în primele trei luni de la premieră. Omul de marmură este primul voleu al unui diptic continuat de regizor cu Omul de fier (1980). O singură secvenţă a Omului de marmură a fost confiscată de cenzură (dar va fi inserată, peste patru ani, în Omul de fier): secvenţa în care tânara regizoare caută, într-un cimitir, mormantul „omului de marmură”, fără s¬ă-l găsească - între timp „organele” au ras şi mormântul de pe faţa pământului. „Deci – explică Wajda - omul de marmură a devenit o fantomă, aşa cum fantome au devenit toate victimele căzute sub gloanţele puterii comuniste”. În anul 2000 Andrej Wajda a primit un Premiu Oscar Special pentru întreaga activitate.
„Pendulând între melancolia sufletului şi dârzenia voinţei, Wajda – scria Cristina Corciovescu - este un produs tipic al universului spiritului polonez, iar filmele sale (între care: Popiol i diament / Cenuşă şi diamant – 1959, Brzezina / Pădurea de mesteceni – 1970, Dyrygent / Dirijorul – 1980, Kronika wypadków milosnych / Cronica adolescenţei – 1986) oglindesc această spiritualitate în tot ce are ea mai echilibrat şi mai durabil.” Preocupat mai ales de esenţa filmelor sale şi mai puţin de forma lor, el ştie să-şi adapteze stilul la cerinţele discursului dramatic, devenind unul din cei mai reprezentativi cineaşti ai cinematografului problematic.

Thursday, 19 February 2009

Metamorphosis

Zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989. Ca toată România, stăteam şi eu – împreună cu amicul Dan Voinea, cu alţi soldaţi, gradaţi şi ofiţeri – cu ochii non-stop pe televizor. Doar se transmitea revoluţia „în direct” ... Atunci, într-una din serile târzii ale acelui decembrie însângerat, aveam să văd la Televiziunea Română Liberă (asta îi era titulatura) un videoclip (prefaţat de Cristian Ţopescu) în care Loredana Groza făcea play back la megahit-ul autohton Bună seara, iubito (apărut în 1988), iar imaginea ei fusese mixată cu scene dramatice din câmpul de luptă care, at the time, fusese centrul Bucureştiului. „Lipeala” a prins atunci (datorită versurilor: „bună seara iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte / că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte, că intră iubiri prematur în morminte etc.”), chiar dacă azi majoritatea tinerilor nu pricep conexiunea.
Am postat pe youtube acest clip în urmă cu vreo doi ani şi, cu o frecvenţă aproape săptămânală, primesc în continuare comentarii de la cei care se întâmplă să-l acceseze. Cei mai mulţi scriu cam aşa: „doamneee! de ce a trebuit să se schimbe Loredana? Era atât de frumoasă atunci şi canta o melodie aşa frumoasă, şi azi e aşa urâtă şi cântă nişte melodii aşa tâmpite!!!!!!!!”…Observaţie corectă, doar că, dacă am pătrunde mai adânc în miezul problemei, am vedea că nu numai Loredana şi-a schimbat „look”-ul în direcţia numită de comentator. Muzica de divertisment (uşoară sau pop), care - prin unele voci de compozitori, textieri, orchestratori, interpreţi – reuşea să fie mărturisitoare chiar, nu mai e ce a fost, fiind sufocată din ce în ce mai mult de infantilism, derizoriu şi abjecţie – separat sau toate la un loc.

Screen readers

Unul din spectatorii tineri cei mai vii, mai entuziaşti, mai maturi pe care i-am întâlnit la proiecţiile de filme pe care le-am organizat sub umbrela ASCOR în octombrie-decembrie 2008 este Ionuţ. Pentru un elev în ultimul an de liceu, Ionuţ e deosebit de precoce. Când ne-am văzut prima oară, am crezut că are aproape 30 de ani. După vizionarea Concursului, Ionuţ a fost aproape la fel de entuziast ca monahul de la Rohia, atunci când a scris poate cea mai frumoasă cronică a filmului: „Fiul echipei”. Vreo două fete evlavioase (pe care amicul unui amic le numeşte „vipere cu batic”) ce nu stăpânesc limbajul cinemtografic s-au arătat indignate de unele cadre din filmul lui Piţa - probabil cele în care două personaje, vorba lui aceluiaşi Nicolae Steinhardt, „fac dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea”. Observaţia lui Ionuţ (care, nota bene, n-a prins „epoca de aur” a socialismului) mi s-a părut deosebit de pertinentă: sunt atâţia care nu pot trăi fără bastonul de mareşal plimbat milităreşte pe şira spinării şi, pentru că societatea totalitară s-a prăbuşit, caută cu voluptate reflexele inchizitorii în Biserică. Zilele trecute m-am bucurat să-l reîntâlnesc prin centru (pe lângă biserica piaristă) şi mi-a spus că orice sistem are nevoie de provocări (violente, dacă trebuie) pentru a-l testa: dacă e de porţelan se va sparge negreşit, însă dacă e de diamant nu i se va întâmpla nimic. E, cum ar veni, asemenea frigiderelor sovietice, care – spune o anecdotă - îşi primeau botezul CTC-ului (controlul tehnic de calitate) după ce fuseseră aruncate de la etaj.

Există, aflu de la Costi, nişte aparate numite screen readers prin care nevăzătorii pot avea acces la conţinutul textelor în format electronic. În sit-ul dictionary.com găsesc următoarele explicaţii: „A screen reader is a text-to-speech system, intended for use by blind or low-vision users, that speaks the text content of a computer display.” În viaţa de zi cu zi există o inflaţie de screen readers ambulanţi pe post de „predicatori” şi de „interpreţi” pentru textele din bietele noastre suflete care sunt, vai, lost in translation. Şi-atunci intră-n scenă ei, aceşti „cititori de suflete şi de inimi” care, asemenea evangheliştilor ce caută prozeliţi, vor să îi „convertească” pe cei care nu văd „lumina” şi nu se află „pe cale”. Tot ce le putem spune acestor „învăţători” este: Hey, teachers, leave the kids alone! Aceşti dogmatici de serviciu n-au niciodată odihnă şi lucrează în trei schimburi. Ei ştiu întotdeauna (mai bine decât tine, desigur) ce e bine şi chiar mai bine, căci tu ai „solzi” pe ochi şi – hipnotizat de agenţii lui Ucigă-l toaca - nu vezi, nu înţelegi, nu acţionezi şi nu te conformezi aşa cum se aşteaptă ei. Pentru că life is too short încerc să mă feresc pe cât pot – pe mine şi pe familia mea - de sfaturile şi dădăcelile lor. Uneori, pisălogeala lor nu reuşeşte decât să mă enerveze. Dar o iau de la capăt şi-mi spun că n-am de ales şi trebuie să rezist cu orice preţ tentativelor de brainwashing, de oriunde ar veni ele. Chiar şi atunci când sunt animate de cele mai bune intenţii.
Că omul are nevoie de metanoia, de convertire şi de primenire sufletească e evident şi cred că, în sinea sa (cel puţin), oricine recunoaşte aşa ceva. Întrebarea e: cum? Aici, în mijloacele de „convingere” (sau „seducţie”) stă toată taina. Pentru că nu există o reţetă universal valabilă. Şi chiar dacă am admite că există o singură reţetă, organismul omului, creşterea sa interioară, reacţia sistemului său imunitar la truisme şi lozinci, puterea sa de înţelegere a jocului secund şi a celor nevăzute sunt (au fost şi vor fi) diferite. Astfel că omogenizarea, uniformizarea şi înregimentarea nu ajută la nimic. E nevoie de o îndelungă cercetare şi de o decantare a celor „îngurgitate”, de o procesare a informaţiei care se petrece însă exclusiv la nivelul conştiinţei personale. Este vorba, până la urmă, de „războiul nevăzut” al fiecăruia dintre noi, de „pedeapsa” şi de fierberea noastră „în suc propriu” (asemenea experienţei regeneratoare a lui Raskolnikov din romanul dostoievskian) pentru ca să renaştem progresiv, să trecem pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de noi până atunci.

Wednesday, 18 February 2009

Auster, solemn şi hieratic

La Passion de Jeanne d’Arc (1928) surprinde nebănuitele feţe ale naturii umane şi capacitatea omului de a-şi tortura semenii cu fanatism în numele unei ideologii. În câteva momente din ultima zi din viaţa „fecioarei din Orlèans”, Carl Theodor Dreyer (regizor şi, alături de Joseph Delteil, co-scenarist) condensează procesul, condamnarea şi arderea ei pe rug.
Construit ca un montaj de gros-planuri şocante ce devin expresie a conştiinţei şi a misticii („Niciodată nu am văzut fiinţe atât de apropiate pe un ecran!” s-a spus în epocă), planuri-detaliu pe mâini, pe arme, pe cărţi, pe instrumente de tortură, dar mai ales pe feţe (pe riduri, pe pleoape, pe gene, pe lacrimi alunecând), La Passion de Jeanne d’Arc foloseşte mişcările de aparat (imaginea: Rudolph Mathé) doar pentru a descrie cadrul (tribunalul, judecătorii, rugul, mulţimea) în care se desfasoara dialogul sufletelor, înţeles ca un „dialog între Bine şi Rău, între autoritate şi conştiinţă”.
Pentru că „la adevărul spiritual nu se ajunge decât pe calea realismului” (cum susţinea Dreyer), feţele sunt nemachiate (fapt cu totul ieşit din comun în lumea filmului mut), nu există peruci sau bărbi false, iar cadrele sunt filmate exact în ordinea cronologică prevazută în scenariu. „Dreyer – scria Jean-Georges Auriol - aproape că ajunge să o martirizeze pe Maria Falconetti, pentru a o face să îndure patimile Ioanei d’Arc. El nu se mulţumeşte să-l îndemne pe operatorul de imagine să dăltuiască figurile cu vitriol, ci lucreaza chipul „Ioanei dupa Falconetti”, scrutându-l ca la microscop sub lumina tăioasă a proiectoarelor, pentru a-l surprinde pe viu, şi îi resculptează capul tunzând-o cu adevărat în prim-plan, satisfăcut să o vadă suferind şi plângând”. Capul ras al Ioanei devine un semn pentru violenţa cu care cei puternici încearcă să-şi depersonalizeze victimile, pentru rezistenţa la opresiune şi tiranie. Deşi lipsit de podoaba-i naturală, chipul Ioanei lui Dreyer reflectă inocenţa victorioasă în lupta cu ipocrizia judecătorilor, puritatea unui crez, curajul de neînfrânt al mertirului.
Decorurile lui Jean Hugo şi Herrmann Warm închipuie un cadru puternic stilizat. Geometrii liniare (suliţe, gratii, scări, stâlpi, cruci, spânzurători) şi curbe (arcade, căşti, cupole, clopote, buşteni, coşuri de nuiele) se îmbină – scria Romulus Rusan - într-o arhitectură „al cărei singur lux este austeritatea şi a cărei singură podoabă este demnitatea alb-negrului”.
Comparat cu Ingmar Bergman, de care îl apropie deopotrivă austeritatea nordică şi subiectele legate de religie, Dreyer îşi construieşte personajele în spaţiul graţiei divine, neîncercând să se elibereze de responsabilităţile pe care le au ca parte a unui univers predestinat. Astfel, el se apropie mai mult de Robert Bresson decât de Bergman, cu care – vezi Vampyr (1932), Dies Irae (1943) şi Gertrud (1964) - împarte însă credinţa în puterea iubirii trupeşti. Cinematograful lui Dreyer - auster, solemn şi hieratic – rămâne un elogiu adus vieţii, o înregistrare a luptei dintre viaţă şi moarte, dintre zi şi noapte, dintre lumină şi tenebre.

Miracle swim coach

Printre „îngerii păzitori” ai lui Theodor se numără, de câteva săptămâni, şi Sabin, antrenorul său de înot. După doar zece şedinţe, Theodor a făcut mari progrese, iar Sabin (care – aşa cum au observat câţiva comentatori - nu e numai un sportiv dăruit, ci are înclinaţii şi spre literatură) le-a consemnat în câteva rânduri pe blogul în care scrie (http://www.swim.ro/653/prima-lectie-de-inot/): „Theodor este un baieţel de şase anişori şi jumătate care merge la şcoala Iris, în clasa întâi. L-am cunoscut în weekend când a venit adus de părinţi la înot. La sfatul doctorului, părinţii consideră că a venit timpul ca Theodor sau Bobiţă cum îl alintă, să înveţe să înoate. Da! Aşa este! Doctorii rămân cei mai buni în a ne promova activitatea!
Imediat ce am intrat in incinta bazinului, Theodor m-a copleşit cu întrebările: „Am intrat în apă?”, „Când intrăm în apă?” etc. I-am răspuns că îndată ce va termina de numărat până la 100 vom fi deja în apă. M-am înşelat, nerăbdarea lui a înghiţit pe nerăsuflate numerele şi a mai avut nevoie de încă 100 că să fie în apă. Cu colacul care este prieten bun cu apa, iar apoi cu macaroana palpată îndelung de Theodor pentru a-i găsi capetele.
Bineînţeles că a vrut să-mi arate cât este de capabil şi a cerut: „Singur!”. Nu mulţi au asemenea revendicari în prima lecţie. Theodor a înţeles repede că trebuie să se întindă pe spate şi să lase capul pe colac ca atunci când face nani. Pardon, când doarme, nani este pentru cei de la grădiniţă, m-a corectat puştiul.
Cel mai mult i-a placut să se „dezechilibreze” ţopăind prin apă. Şi să numere. Până la 100, până la 60, până la 40, obosise… trecuse mai bine de o oră de când era în apă, bucurându-se şi întrebându-mă mereu: „Ce este apa?”
Lecţia a trecut foarte repede, ca orice lucru care ne place, iar Theodor, înlăcrimat, cu greu s-a lăsat dus pe motiv că apa a obosit şi trebuie să meargă la culcare. Prin canalizarea pe care a simţit-o la picioruşe, dar n-o poate vedea vreodata.
Până la urmatoarea noastră întâlnire trebuie să aflu răspunsul…
…………………………………………………………………………………………
Theodor sau Bobiţă cum îl alintă părinţii, a învăţat sa plutească. Spre bucuria tuturor. Pentru el totul e ca un vis. Colacul şi mai apoi aripioarele nu-i mai folosesc. Au rămas doar prieteni vechi.
Între timp ne-am întâlnit şi miercuri. Acum Theodor foloseşte doar aripioare când se stropeşte pe cap. Prietenul colac nu ne mai trebuie.
………………………………………………………………………………………….
S-a întâmplat! Am reuşit! Theodor înoată pe spate. Se aşează singur pentru somn şi pluteşte pe spate. Mai mult, face mărunt din picioruşe şi se deplasează prin apă. Pentru cei care vor să vadă miracolul, îi invit sâmbătă de la ora 12 la bazin. Am să cer permisiunea mamei pentru a-l filma. Deocamdată, nu ştie nici despre acest articol.”

…Dar a aflat, până la urmă.

Snow white city

O seară plăcută (luni) în compania Pr. RN, Ligiei şi a celor doi micuţi ai lor. Întâlnirea noastră a debutat cu un schimb de impresii despre un film controversat: Angels in America. Ligia tocmai l-a văzut (în două seri) şi inscripţia era proaspătă. Eu l-am urmărit da capo al fine într-o noapte-maraton (durează vreo şase ore), cu vreo patru ani în urmă. Iconoclasmul viziunii regizorale (foarte aproape de simbolistica si estetica barocă) mi s-a părut dintru început respingător şi melodramatic, însă problematica rămâne. Pe de altă parte nu-mi pot imagina o abordare ne-zaharisită a acestei teme spinoase. Şi nu, nu cred că este un film pro gay. Aşa cum nu cred că un film cu totul special precum Bobby Deerfield (remix inteligent al unui hit mai vechi: Love Story) pledează – aşa cum susţin puriştii - pentru cunoaşterea dintre bărbat şi femeie (în sens biblic!) înainte de căsătorie. Cu Pr. Robert am mai vorbit despre criza filmului „de artă” vs. filmul „artistic” şi „comercial”. Nu ştiu dacă e cea mai bună clasificare. Ştiu sigur că o anumită categorie de filme nu se mai face pur şi simplu: cele „de artă”. Iar restul formează un hibrid ce încrucişează, mai mult sau mai puţin inspirat (după gustul fiecăruia), divertismentul cu dăscăleala moralizatoare. A venit apoi vorba despre unul din barzii (rapsozii) pământului de la stânga Dunării albastre. Am spus „pas” pentru că, deşi e foarte popular (un răsfăţat chiar, în condiţiile în care unii artişti – puţini – au zeci de discuri apărute, iar alţii – cu nimic mai prejos, ba din contră - sunt prematur uitaţi), nu i-am ascultat cântările. O prejudecată, poate. Ca atâtea altele care îmi provoacă poticneli şi bâlbe în mărturisire. În mărturisirea de tip thorough, nu shallow.
Cetatea mea cosmopolită s-a gătit de nuntă. Din ce în ce mai rar, oraşul în care trăiesc se îmbracă – vreme de câteva zile pe an doar – în straie albe de mireasă. Zăpada – noţiune despre care copiii ştiu mai ales din filme (că dicţionare nu mai răsfoiesc) – e darul cel mai de preţ al acestui sfârşit de iarnă pentru noi (buni sau răi, credincioşi sau necredincioşi), cei care am rămas în cetate. Azi, pe o ninsoare ce n-a ştiut de confesiuni şi de culori politice, de rase ori naţionalităţi etc., am schimbat câteva SMS-uri cu Monahul. Care îmi acuză gâlceava – bănuită de el – între suflet şi minte. Eu însă mi-am pierdut progresiv certitudinile escatologice şi râvna pentru uniforme (atâta câtă o fi fost ea cândva), de unde şi dificultatea mea de a-i putea digera discursul extrem de escatologic, de clear cut, de rigid. În general întorc spatele celor care mă pisează astfel. Dar cum fiecare are febleţile sale, se mai întâmplă, iată, să trec cu vederea derapajele duhovniceşti (cu cele mai bune intenţii, desigur) ale unora sau altora în cămara sufletului meu.
Costi a transpus în format wav primul LP al lui Adrian Enescu, Basorelief (1977) - unul din puţinele albume pop româneşti în care muzica (îngemănată cu versurile lui Ioan Alexandru) este prilej de rugăciune, de înălţare sufletească, nu de divertisment dansant ori de distracţie. Pentru mine, Basorelief-ul este un pisc nedepăşit de autorul său (deşi câteva din albumele sale ulterioare i-au adus notorietatea) şi o oază de mărturie şi duhovnicie într-un mediu în care derizoriul şi vulgaritatea fac adesea casă bună.

Sunday, 15 February 2009

DJ

Seara am trecut pe la Tatiana & Claudiu, care – împreună cu Raluca - au gătit o cină pe cinste. Cum pe 16 februarie e ziua lui Dan Voinea (deunăzi a pătruns şi el în blogosferă: http://danvoineagallery.blogspot.com/), m-am gândit să-l sun pe DJ Costi să-l felicite online de la pupitrul de comandă (care se află chiar în apartamentul său) de unde - fără niciun asistent, ajutat doar de mixer şi computer, de câteva alte ustensile electronice şi de o memorie formidabilă - îşi transmite în weekend emisiunile live pentru Radio Pontes. Iniţial m-am gândit la o piesă cântată de Michael Jackson (Liberian Girl) al cărei fan Dan era acum vreo 20 de ani, pe când eram amândoi soldaţi de trupă la ATS, în Caransebeş. Costi însă nu e fan Michael (îl înţeleg perfect) şi nu îi difuzează piesele. Îi propun atunci o altă melodie pe care Dan ştiu c-o îndrăgeşte mult: Rug, piesa lui Vasile Şirli cântată de Dida Drăgan în filmul Un echipaj pentru Singapore. Peste câteva minute, Costi îi dedica artistului plastic Dan Voinea această piesă de o sensibilitate aparte, pe care am ajuns s-o adaug în fonoteca personală prin amabilitatea şi promptitudinea compozitorului însuşi, în urma rugăminţii lui Dan de a i-o procura.

Saturday, 14 February 2009

Sound as sight

Pe Andreea Medinschi am întâlnit-o în atelierul părinţilor ei (amândoi artişti plastici renumiţi) pe la mijlocul anilor 90. Cândva, prin 1992 parcă, dl. prof. Cornel Ungureanu încercase să iniţieze un proiect cinematografic (şi nu numai) care – datorită unui mecena şarlatan ce a fugit cu banii - avea să îngheţe înainte de a debuta. Mama Andreei, Geta Medinschi (azi scenograf la TNT), trebuia să se ocupe de layout-ul publicaţiei în care noi, studenţii, eram chemaţi să scriem. Câţiva ani mai târziu ne-am reîntâlnit cu ocazia serilor de cinematecă pe care (cu sprijinul directorul RADEF de atunci, dl. Vasile Tudose) le organizam la cinematograful central „Studio”. Ţin minte că, într-o seară, după proiecţia Cabaret-ului (regizat de Bob Fosse), am luat-o pe Geta acasă la noi şi, împreună cu mama, am mai stat de poveşti despre filme, filme, filme. O dată chiar am corespondat cu părinţii Andreei, pe când stăteam în Belfast. Geta mi-a trimis, ţin minte, o foarte frumoasă felicitare de Crăciun (a pictat-o chiar ea), pe care încă o păstrez. Andreea era pe atunci elevă de liceu şi se pregătea să studieze Dreptul. Am revăzut-o acum, după mai bine de zece ani, la dl. Jereb. A venit însoţită de un operator să-l filmeze pe Theodor. Între timp, aflu chiar de la ea, a studiat în paralel Dreptul şi Jurnalistica şi face, de nişte ani, emisiuni culturale pentru o televiziune timişoreană.
Astăzi Analog TV a difuzat materialul filmat cu Theodor, Sunetul ca o lumină, în care am spus că literatura muzicală în română este foarte săracă. Dacă va persevera în studiul pianului (sau al altui instrument), Theodor va trebui să-şi folosească din plin memoria. Şi să aibe parte de mentori care – cu îndelungă răbdare şi pricepere - să-i desăvârşească formarea sa muzicală.

Golden Age

Seara am fost în vizită pe la Anca & Irina. Am întâlnit-o acolo pe cumnata Ancăi cu băieţelul acesteia. Copiii s-au jucat cu o minge uriaşă de plastic şi-au alergat încoace şi-ncolo, au făcut tumbe, fără să ştie, desigur, că vine o zi în care nu vor mai fi copii. La vârsta lor, orice gafă e scuzabilă orice răutate nu e de fapt răutate. Am urmărit câteva cadre din Faleze de nisip, care se difuza pe canalul ProCinema – multiplu exerciţiu de măiestrie (pentru regizorul Dan Piţa; pentru scenaristul Bujor Nedelcovici din al cărui roman, Zile de nisip, Piţa a decupat o poveste foarte aproape de ceea ce îl interesa în acel moment: un conflict între un om realizat din punct de vedere profesional, un om la apogeu şi un altul, în aparenţă un nimeni, care se va dovedi însă mult mai puternic, mai rezistent psihic; pentru compozitorul Adrian Enescu; pentru operatorul Vlad Păunescu; pentru actori: Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Marin Moraru, Ion Vâlcu, Vasile Cosma, Valentin Uritescu, Oana Pellea, Ovidiu Schumacher, Ileana Ploscaru) pus sub obroc şi redat publicului abia în februarie 1990. Un film pe care l-am aşteptat câţiva ani şi pe care, iată, am reuşit să-l văd abia atunci când a picat guvernul ceauşist. O operă cinematografică aparte, aşa cum după 1990 nu se mai fac la noi. Puţin după ora 19.00 am căutat pe net frecvenţa Radio Pontes, unde Costi avea emisiunea „Nostalgic on-line”. Am reascultat astfel o nouă selecţie a acestui DJ - acestui om - atât de special (melodii pop din anii 60-80, cortine muzicale etc.), foarte aproape de ceea ce ascult eu în mod obişnuit.

Perenitatea parabolei

Un amic mă vesteşte bucuros de neaşteptata sa victorie asupra unui mutual friend. Lupta lor e de idei şi, mai mereu, proaspătul - pare-se - învingător, era ironizat şi looked down upon de către cel care, cu un foarte pertinent şi dezvoltat spirit critic (pentru care mi-a câştigat respectul), îi taxa prompt fiecare lăudăroşenie (nevinovată în fond, întotdeauna însă motivată de un exces zel întru a duce o viaţă duhovnicească aşa cum „scrie la carte”) şi „derapare” spre habotnicie. Iată că de data asta s-au inversat rolurile ... Aşa e: suntem, pe rând, farisei şi vameşi, într-o alternanţă (materie-spirit) ce-şi are originile şi sfârşitul în eternitate.

Dincolo de orice comentariu ce s-ar putea aduce simpaticei lor hârjoneli de idei rămâne raportarea (fiecăruia dintre noi) la pilda vameşului şi a fariseului. Un lucru îmi pare cert: nicicând nu e prea târziu pentru a ne lipi, în duh, de mintea fariseului, care-l dispreţuia pe vameşul cel păcătos. Uneori mă întreb cum se face că, deşi conştientizăm starea inferioară a fariseului (a fratelui fiului risipitor), cu cât îl desconsiderăm mai mult şi căutăm să ne îndepărtăm de el, cu atât mai tare ajungem să-i semănăm. E ca-n cugetarea lui Pascal: „Omul nu e nici înger, nici fiară, însă atunci când doreşte să devină înger, devine fiară”.

Friday, 13 February 2009

The Snowman

După multă vreme, am văzut azi în grădiniţa din faţa unui bloc din cartierul nostru doi oameni de zăpadă, unul mare şi-unul mic. Cel mare avea pe cap, drept chipiu, un făraş roşu, din plastic. Mă privea cu ochii de cărbune şi avea nasul de morcov ţuguiat în vânt. Theodor se fereşte să pună mâna pe zăpadă fiindcă, zice el, e rece. Azi ne-am plimbat prin zăpadă, iar bunicul lui l-a cărat cu sania.

Seara ne-am îmbrăcat amândoi (pantaloni de schi, bluze şi pufoaice groase) şi am mers la concert. Cu măsurile de precauţie luate, parcă nici n-am simţit frigul din sală – afară erau doar puţin peste zero grade. Am audiat un Mozart (Concertul pt. pian şi orchestră nr. 12, solist: Dinu Mihăilescu), un Saint-Saëns (Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră, solistă: Cristina Săvescu) şi, în primă audiţie, un Ernst (Concertul pentru vioară şi orchestră op.23, solist: Cristian Duţă) orchestrat de Sorin Petrescu.

Deunăzi un amic îmi spunea că i se pare o extravaganţă să fii muzician (instrumentist) perfecţionist, că muzica spontană este infinit mai firească decât execuţiile academice, elitiste. Şi totuşi, fără „academismul” marilor clasici n-ar exista azi muzica simfonică. Apoi, dacă nu s-ar folosi de talentul lor în stil einsteinian („1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”), aceşti artişti ai scenelor de concert nu i-ar putea reda, fiecărei noi generaţii de spectatori, pe cei care aveau să fie repere esenţiale în istoria muzicii culte.

The cold shoulder

Anne, amica noastră nevăzătoare din Franţa (care lucrează acum ca secretară într-un minister) vrea să ştie cum acceptăm - noi, ca părinţi – faptul că ochiul lui Theodor se deşteaptă doar înăuntru. Părinţii ei, ne scrie Anne, s-au purtat destul de rece cu ea şi au lăsat-o mereu singură. They gave her the cold shoulder, cum ar spune englezii. I-am răspuns ceea ce în mod obişnuit răspund când mi se adresează o astfel de întrebare: ca părinţi, credem amândoi că Theodor are în el sânge de survivor. A trecut de multe vămi şi va mai trece de multe. Pentru noi, el este un izvor de energie, iar felul lui de a fi – easy going, light hearted - este o imensă bucurie. Aceeaşi întrebare mi-a adresat-o, marţi seara, jurnalista Andreea Medinski de la Analog TV, care a făcut şi ea un reportaj despre Theodor...Îmi amintesc de cuvintele lui Costi, care ne-a mărturisit că, deşi este o fire foarte sociabilă, se închide automat în sine atunci când oamenii îl copleşesc cu văicăreli şi cu păreri de rău. Sigur, se poate încă şi mai rău. Mai gravă decât atitudinea dulceag-compătimitoare este indiferenţa sau chiar aroganţa faţă de cei care, dintr-un motiv sau altul, sunt „altfel”. Cât îl înţeleg pe Costi!... Nu infirmitatea şi handicapul sunt pricina mâhnirii. Deşi gândul că un om nu vede (sau nu mai vede) niciodată lumina soarelui, că ecranul minţii sale este colorat monocrom doar în cenuşiu sau negru, e sfâşietor în sine (it brings its own reward). Nu mai e nevoie să fie condimentat nici de melodramatice şi patetice compătimiri, nici de atitudini pline de aroganţă ori de înfumurări habotnice (care caută păcate până la a şaptea generaţie, potrivit pasajului scriptural ce spune că „părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”) şi, desigur, nici de indiferenţa celor din jur. E uluitor cum ştie el să nu cadă în deznădejde. Mai mult, cum – prin muncă - se pricepe mereu să depăşească depresiile şi deznădejdea, pentru a fi – cum puţini reuşesc - jovial şi luminos. Dar, mă avertizează Costi, lupta e aprigă. E foarte posibil, zice el, ca aceleaşi prejudecăţi şi aceleaşi rezerve pe care le are societatea de azi să se conserve – din păcate – până când va creşte Theodor mare. De-aceea ne-a sfâtuit să-l integrăm pe Theodor într-o şcoală normală când va fi să ajungă liceean. Acum însă ne aflăm la jumătatea acelui drum: au trecut aproape şapte ani, mai sunt alţi şapte până la liceu.

Theodor la Duna TV

Timea şi Ioan l-au filmat vinerea trecută pe Theodor pentru Duna TV. Aseară montajul lor s-a dat pe post. Am vorbit şi noi, părinţii lui, dar şi profesorul său de muzică şi Costi Cristache, care se afla atunci în vizită la noi. Eu am spus că ar fi grozav dacă Theodor ar fi cumva descoperit de un mentor pentru a duce mai departe ceea ce l-a învăţat dl. Mihai Jereb. Aşa crede şi dumnealui, care speră ca Theodor să nimerească pe mâini bune atunci când va trece, all being well, la nivelele următoare: pre-intermediate, intermediate, upper-intermediate, advanced...Costi, care de meserie e dascăl pentru nevăzători, le-a vorbit despre grupul fundamental de şase puncte cu care se formează combinaţiile de litere, cifre, semne de punctuaţie etc. în Braille. A ilustrat aceste combinaţii cu ajutorul unui cofraj de plastic (din dotarea frigiderului propriu, marca Zanussi) prevăzut cu exact şase spaţii, pentru ouă. Noi l-am umplut cu şase mingi de ping-pong. Raluca a evocat emoţiile de dinaintea concertului, când am alergat să-i cumpărăm hăinuţe de gală pentru cele două seri în care a cântat la TNT. Ioan a filmat şi câteva cadre cu still lifes din camera lui Theodor, scăldate în lumina caldă a amurgului din acea zi primăvăratecă de februarie. Azi, şapte zile mai târziu, e iarnă-n toată regula: a nins şi zăpada s-a prins într-un strat-record pentru ultimii ani când, în Timişoara, am avut parte doar de ierni uscate şi relativ călduţe.

Thursday, 12 February 2009

Bleak house

Doi dintre amicii mei îmi atrag atenţia că supralicitez un film care, în opinia lor, nu are merite deosebite: Zapping. Că e prea sordid, prea bleak zice unul. Că e tezist, sărac în mijloace de expresie şi mesajul e prea „la vedere”, zice al doilea. Primului i-am răspuns că sordidă este, înainte de toate, realitatea din care se inspiră. Dar „sordide” sunt şi alte filme româneşti ante-1989: 100 lei, Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Faleze de nisip, Secvenţe, De ce trag clopotele, Mitică etc. Sordidă, deprimantă şi cenuşie este – întâi de toate - chiar imediata noastră apropiere. Ceea ce trebuie să conteze – am încercat să-i răspund celui de-l doilea - este câtă expresivitate artistică are acest film de autor (scenariul şi regia: Cristian Mungiu) care surprinde, ca mal du siècle, dependenţa omului de fereastra televizorului. Fereastră ce nu duce spre absolut, ci „tembelizează” şi imbecilizează. Îndepărtează, subliminal, privitorul de cuvântul scris, transformându-l într-un remote control man (om tele-comandă) şi adormindu-i gândirea, simţirea. Practic, filmul lui Mungiu ar trece drept o producţie (de scurt-metraj) oarecare dacă n-ar reflecta (cu un simţ al umorului deosebit de fin şi de nereprezentativ pentru spaţiul românesc, unde norma o dă umorul de mahala şi glumele abjecte, nesărate) o alarmantă realitate. Anume, colonizarea (sub)culturală a României (şi nu numai) de către imperiul uzinelor de vise (şi uneori de coşmaruri) de la Hollywod sau Bollywood. Virusarea populaţiei (căci e vorba despre un fenomen de masă) s-a făcut treptat, cu multă şiretenie, astfel că după o perioadă de momire, „boborul” a pus botu’ şi nu mai poate fără. Acum, tabloidizarea minţii oamenilor (şi nu numai a „oamenilor de rând”, ci şi a celor de la care te-ai aştepta să-şi exerseze spiritul critic) e generală: fără telenovele, manele şi filme americane (sau indiene), fără talk show-uri pline de words, words, words nici nu se mai poate. Despre toate acestea vorbeşte Zapping şi mai ales despre diagnosticul intransigent (prea explicit? dar atunci ce să mai spunem de parabola din 451 Fahrenheit?): întoarcerea la cuvântul scris. Aceasta este metanoia propusă de Mungiu întru re-umanizarea omenirii.
Nu, nu cred că Zapping este mai tezist decât utopiile (utopiile?) lui Ray Bradbury sau George Orwell. Atâta doar că nu suntem noi pregătiţi să acceptăm terapia propusă de acest film. Sau poate – cine ştie? – e tot o chestiune de gust, şi-atunci orice logică e neputincioasă.

Melancolic, funebru şi foarte comic

Profund autobiografic, 8 ½ este, arată Gilbert Salachas, „filmul realizării unui film (care poate nu se va face niciodată), văzut prin prisma stărilor sufleteşti, a visurilor şi a obsesiilor regizorului”: zborul, marea, circul, ridiculizarea clerului, extravaganţele înaltei societăţi, cuplul în pragul destrămării, magicianul, femeia opulentă. Personajul principal, Guido (Marcello Mastroianni - purtătorul de cuvânt ironic şi derizoriu al lui Fellini), este un bărbat de 45 de ani care încearcă să pună cap la cap diferite episoade ale existenţei sale haotice şi să le dea sens. Astfel, 8 ½ - un film melancolic, aproape funebru şi totuşi foarte comic – e un fel de radiografie a unei conştiinţe tulburate.
Filmul lui Fellini reprezintă - asemenea opus-urilor din aceeaşi perioadă ale unor mari regizori precum Bunuel (Viridiana), Godard (A bout de souffle / Cu sufletul la gură), Tarkovski (Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan), Antonioni (L’Avventura, La Notte, L’Eclisse) sau cubanezul Tomás Alea (Memorias del subdesarollo / Amintiri despre subdezvoltare) - un mare pas înainte înspre modernitate al celei de-a şaptea arte, una din cele mai inventive creaţii sub forma unei reflecţii în oglindă a actului creator în sine. Graţie caleidoscopului audio-vizual şi viziunilor pline de fantezie şi situaţiilor incomode, plasate la graniţa dintre vis şi realitate (pe care regizorul o atinge cu umor şi cu un fel de teamă), acest film este „o continuă interogaţie asupra relaţiilor noastre cu părinţii, copiii şi colaboratorii noştri despre îmbătrânire, alienare şi întoarcerea la copilărie; filmat magnific în alb-negru, cu un montaj geometric, neorealist (Leo Cattozzo), cu imagini (Gianni di Vernanzo) şi sunete (Nino Rota) profund sugestive, 8 ½ nu elaborează o teorie despre starea timpului său şi nici nu se transformă într-o investigaţie psihanalitică, ci deschide o fereastră înauntrul fiecăruia dintre noi, artist sau nu, bărbat sau femeie” (Jean-Michel Frodon).
„Singurătatea în doi sau în mai mulţi atinge în 8 ½ paroxismul. Obsedat de amintiri din copilărie pe care nimeni nu i le poate împărtăşi, chinuit de aspiraţia spre perfecţiune pe care nimeni (nici măcar Claudia alias Claudia Cardinale) nu i-o poate satisface, sfâşiat între dorinţele sufletului şi cele ale trupului, obligat să trăiască într-o lume zgomotoasă şi acaparatoare din care nimeni nu-l poate smulge, Guido este – scrie Cristina Corciovescu - iremediabil singur. Cu cât se vorbeşte şi se forfoteşte mai mult în jurul său, cu atât izolarea lui este mai mare”. Ochelarii pe care Mastroianni îi împinge din când în când cu un gest discret pe vârful nasului (corespondentul aparatului de auzit al lui Truffaut din La nuit americaine / Noaptea americană, realizat câţiva ani mai târziu) sunt semnul trecerii din cotidian în imaginar, din banal în fantezie, în lumea unde puritatea ia chipul Claudiei Cardinale, unde femeile (între care se reţin figura soţiei Anouk Aimée şi a metresei, Sandra Millo) sunt ţinute cu biciul şi criticii (Jean Rougeoul) condamnaţi la spânzuratoare. Este lumea interioară par excellence a magicianului Fellini.
Patetismul şi autoironia creatorului (definitorii pentru universul concret şi oniric, mizer şi angelic al lui Fellini) din 8 ½ sunt împletite fericit şi în alte filme-confesiune cu o neobişnuită putere de analiză a condiţiei cineastului: Wszystko na sprzedaz / Totul de vânzare de Andrzej Wajda, All That Jazz de Bob Fosse, Secvenţe de Alexandru Tatos, Stardust Memories de Woody Allen şi – mai puţin inspirat, dar mai apăsat epigonic – Femeia visurilor de Dan Piţa.

Wednesday, 11 February 2009

Formular

-Numele şi prenumele?
-Eu.

-Anul de naştere?
-Cel mai tânăr an:
când se iubeau
părinţii mei.

-Originea?
-Ar şi semăn
Dealul cel din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.

-Profesiunea?
-Ostenesc în ocna cuvintelor.

-Părinţii?
-Am numai mamă.

-Numele mamei?
-Mama.

-Ocupaţia ei?
-Aşteaptă.

-Ai fost supus
Judecăţii vreodată?
-Am stat nişte ani închis
În mine.

-Rubedenii peste hotare ai?
-Da. Pe tata. Îngropat.
În pământ străin. Anul 1945.

(Grigore Vieru, † 2009)

Monday, 9 February 2009

Barefoot cinema

Un cinefil îmi trimite următorul comment la cele scrise de mine despre filmul Ostrov pe portalul Liternet: „Cred că filmul nu este „doar” simplist, „doar” minimalist, „doar” expozitiv, linear şi egal cu sine. Egalitatea cu sine e un lucru mai degrabă greu de obţinut, de atins. Este cred vorba de un film care tocmai că încearcă să „aspire” cât mai multe reziduuri din privire. De ce ar trebui să transfigurăm mereu mari adevăruri/opere culturale? şi în ce constă oare măreţia lor? Nu în ceea ce ele dislocă, nu în interioritatea lor - tocmai ea grea de sens?
Îmi repugnă sensurile căutate, sensurile la care ajungi elaborând, tu însuţi, vaste „programe” noetico-noematice. Filmul Ostrov nu e deloc simplist. Că a „plăcut” păturii ortodoxe... foarte bine. E un film nu despre norme, ci despre caz. Asta îl face film, dupa părerea mea. Nu doresc să văd neapărat filme preţios filtrate, însă cu o putere nulă de a transmite. Da, cred şi eu că fiecare epocă are nu ceea ce merită, ci ceea ce ajunge, în prefacere, să o reprezinte. Filmul ăsta trece de limita cunoscută a reprezentării: e cu un pas dincolo, se apropie de ceea ce înseamnă a vedea fără a mai spune nimic în plus.”
Îi răspund, pe acelaşi portal, astfel: Mda, se prea poate să fie şi aşa. Depinde, în ultimă instanţă, de aşteptările spectatorului, nu? Unii vor imagine „nudă” („a vedea fără a mai spune nimic în plus”), alţii caută „jocul secund” şi UNIVERSAL al întâmplărilor. Cred că trebuie să precizez: nu sunt neapărat un adversar al naraţiunii cinematografice din Ostrov, însă nici nu mă bucura isteria receptării sale de către „pătura ortodoxă”, doctă sau semidoctă, care pare să uite lecţia din totdeauna a icoanei, care nu e nici „imagine nudă”, nici „fotografie” de tip realist-naturalist şi, desigur, nici ilustrată simplistă. Este, sorry, REPREZENTARE şi PICTURĂ TRANSFIGURATIVĂ. Dacă admitem că rădăcinile duhovniceşti (ca imagine) ale Ostrovului sunt imaginile exotice de tip National Geographic, şi nu icoana bizantină (aşa cum, în foarte mare măsură, este cazul filmelor lui Tarkovski), atunci n-avem de ce blama filmul lui Pavel Lunghin: şi-a atins scopul. Cu asupra de măsură.

Sunday, 8 February 2009

Theo

Azi, de prăznuirea Sf. Teodor Stratilat, Monahul ne felicită pentru Theodor, via SMS: „Să trăiască şi să ne fie bucurie şi alinare.” Astăzi am asistat la ora lui de pian, unde a repetat cu profesorul său MJ (primul agent PR al lui Theodor, care ne-a pus deja în legătură cu câţiva jurnalişti care au scris încă scriu despre el prin ziare): Marşul măgarilor, Contradansul lui Haydn, Anglaise şi Marşul nupţial de Mendelsson-Bartholdy...Mă întreabă Theodor azi ce e întunericul şi-mi dau seama că e genul de întrebare la care nu voi şti să-i dau un răspuns vreodată. Şi pentru care va trebui să-mi exersez puterea de abstracţie la maxim.

Seara l-am ascultat live pe Costi la Radio Pontes, care a prezentat un profil interpretativ Ştefan Iordache şi, la rubrica rezervată coloanelor sonore, a difuzat fragmente din muzica de la Concurs, însoţindu-le de comentarii bine articulate. Ne e limpede că are voce şi talent pentru radio – a fost DJ ani buni şi e doldora de informaţii din zona pop-rock autohtonă şi foreign. Şi nu numai...Aşteptăm să devină realitate visul său (şi al nostru) de a se muta cu Alina în Timişoara şi, de ce nu, de a realiza emisiuni pentru posturile de radio timişorene.


P.S. De mâine, o nouă repriză cu elevii mei. Sper că ambele „echipe” se vor reîntâlni mai aerisite, mai recreate, mai responsabile pentru finalul „partidei”.

Blow up

Revăd, alături de Tatiana & Claudiu, Explozia (1973) – film care ţin minte că m-a „prins” pe când l-au reluat la TV, la începutul anilor 80. Azi îl apreciez pentru inteligenţa imaginii lui Nicolae Mărgineanu, pentru subiectul thriller scris de Ioan Grigorescu şi pentru actori: Dinică în special, dar şi Draga Olteanu, Toma Caragiu, Jean Constantin, Colea Răutu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, George Motoi, Florin Piersic etc.. Muzica lui Theodor Grigoriu mi s-a părut cam aiurea montată pe imagine, în unele secvenţe. Iar numele regizorului îmi stârneşte nefericite asocieri cu alte opusuri de-ale lui de tristă amintire: seria BD-urilor, o groază de filme „istorice” şi de „aventuri” etc. – aversiune egalată în intensitate doar de pomenirea numelui unui alt „supravieţuitor” şi „superman” al cinematografiei române din ultimii – culmea! – 50 de ani. Dar astea-s mofturi de cinefil pedant, vox populi are cu totul alte preferinţe şi situează în top tocmai aceste filme „istorice” şi de „aventuri” care îmi displac atât de profund datorită amatorismului şi populismului lor.

4 granted

E formidabilă tăria de caracter a lui Costi. E uimitoare curiozitatea sa intelectuală împletită însă cu sfială şi cu o anume pudoare atunci când vine vorba de ... „tăcerea” lui Dumnezeu. Sau de „vorbirea” şi „rostirea” Sa, altfel decât prin frumuseţi naturale sau plastice. Pe care, culmea este dornic să le savureze şi să şi le imagineze, aşa cum poate. Foarte puţini văzători mai au vreme şi răbdare şi curiozitate să vizioneze filmele lui Mircea Săucan (Meandre sau 100 lei), de exemplu. Le-am vizionat deunăzi împreună cu el şi a răspuns pozitiv invitaţiei mele de a-i prezenta verbal tot ceea ce el n-a putut să vadă. Acel rest ce rămâne atunci când scazi coloana sonoră (muzica, zgomotele şi dialogurile) dintr-un film. Lângă mine aveam un om care chiar vedea sau, oricum, făcea eforturi să vadă şi să înţeleagă gramatica unei arte predominant vizuale. De aceea îl consider drept unul dintre cei mai fideli meandrişti şi un sutist redutabil – folosind terminologia adoptată chiar de regizor (în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri) pentru a-şi descrie fanii celor două opusuri importante din creaţia sa. Ce să mai spun de prezenţa sa de spirit, de felul în care ştie să fie luminos el, care de atâta amar de vreme nu mai vede lumina. Dar a văzut-o până la accidentul din copilărie, când şi-a distrus vederea. După aceea a văzut tot mai slab, până nu a mai văzut deloc....Cum o fi – l-am întrebat – în cazul celor nevăzători din naştere, care nu au văzut niciodată lumina zilei, care n-au ştiut niciodată să se bucure de bogăţia formelor şi a culorilor? Cum să înţeleagă ce înseamnă culoarea albastru, sau roşu sau verde etc.? Încă o dată mi-am spus că, uneori o viaţă întreagă, luăm for granted aceste daruri de sus, deopotrivă pentru cei care se consideră credincioşi (sau dreptcredincioşi, foarte dreptcredincioşi etc.) şi pentru cei necredincioşi - whaterver the faith. Şi e păcat...
Vineri, la ieşirea lui Costi de la inter/view, am întâlnit-o pe Alina, cea care – cu 12 ani mai tânără decât el - e his soul mate. A venit să-l ia înapoi la Cluj. A doua zi i-am condus la gară, însă nădăjduim să ne revedem cu toţii aici. Să se găsească o posibilitate să rămână aici. Sigur, în Românica inerţia şi prejudecăţile sunt bloomimg – încă. În privinţa celor ce nu sunt „întregi”, mentalitatea (inclusiv la angajarea într-un loc de muncă) este, dintr-un motiv sau altul, destul de rigidă. Să sperăm însă că aplicarea principiului equal oportunities nu se va lăsa mult aşteptată pe la noi şi cei differently able îşi vor găsi mai lesne de muncă dacă, desigur, demonstrează că pot face faţă cerinţelor angajatorului. Aşa cum se întâmplă elsewhere. Deocamdată suntem la faza de aşteptare şi sperăm să primim un răspuns pozitiv, deşi – vorba lui Costi – un pas mare tot a fost făcut: angajatorii acelei firme au acceptat să-l cheme la inter/view, iar pentru ei intervievarea unui nevăzător a fost o premieră. În rest, time will tell.

Friday, 6 February 2009

Never a dull moment

Joi a fost o zi cu totul specială, cu o formidabilă congruenţă între weather şi mood. Am ieşit la plimbare cu Costi prin oraş. Am trecut şi pe la şcoala lui Theodor („Iris”), însă – deocamdată – no joy. Conducerea era on holiday. Nu-i bai, am zis amândoi. Important rămâne interviul de vineri de la prânz. Apoi am trecut pe la mama. I-am luat nişte fructe, legume etc. şi i-am spus de mai multe ori să mănânce şi să bea lichide ca să scape de gripă. La întoarcere am mers pe jos cu Costi peste podul Michelangelo, pe malul Begăi până la podul Maria. Am intrat pentru câteva clipe în clubul de jazz: s-a schimbat mult de când nu l-am mai vizitat. Fumul a rămas însă strong enough. Am ieşit imediat, oricum nu doream să consumăm nimic. Am venit apoi pe jos prin parcul Catedralei, am intrat amândoi în Catedrală şi i-am arătat lui Costi stâlpii cilindrici de marmură dinăuntru, cei octogonali de afară, scaunul mitropolitan cu basoreliefuri. Costi a ghicit – după coamă, zice el – leul sculptat pe scaunul înaltei feţe bisericeşti. Ne-am îndreptat apoi spre Mall, unde mi-am propus să mergem la pizzeria mea pereferată: Pizza Hut. Pe drum mă sună OvidiuC, vestindu-mă că ar vrea să ne vedem. Îl invit şi pe el la o pizza şi ne dăm întâlnire la Cărtureştii din Mall. În dreptul Politehnicii (de lângă biserica piaristă) ne întâlnim cu mai tânărul meu amic, Ionuţ. El e încă elev (la liceul pedagogic, cred) şi a venit – primul – la prima proiecţie de film (Concurs) pe care am organizat-o sub umbrela ASCOR. I-a plăcut mult. La Mall am intrat pe la Cărtureşti, unde am vorbit cu Marius, amicul meu librar. Vorbim de filmele noi care-au apărut pe DVD, îl întreb de o cunoştinţă comună, cinefilul Allan Fahrar (englezul pe care l-am cunoscut prin 1993 care a predat la câteva şcoli şi centre de învăţare a limbilor străine din oraş) şi-mi spune că n-a mai fost şi nici n-o să mai vină. Aflu, în clipa următoare, că Allan e pe moarte. S-a întors în Anglia şi, spune Marius (care mai corespondează cu el), doctorii i-au mai dat doar trei săptămâni de trăit. După această veste cumplită mă sună Ovidiu. Era chiar în faţa librăriei...dar nu singur. Surprise, surprise! E însoţit de our mutual friend, FlorinD. Ceea ce a urmat – vreo două ceasuri petrecute over some delicious pizza, salad & beer la Mall, urmate de alte opt ceasuri acasă la noi, over some food which I cooked, beer and...tea, unde am vizionat şi comentat apoi Bobby Deerfield, am vorbit câte-n lună şi-n stele (despre amici comuni şi despre prietenie, despre „păcatele tinereţelor” faţă de ei şi despre „pasul în doi”, despre cărţi şi viaţă etc.etc. – a fost (gândesc eu acum, retrospectiv) cadoul nebănuit şi copleşitor de frumos pe care nu mi l-a putut trimite decât îngerul ocrotitor al lui Allan imediat (literally) după aflarea veştii devastatoare despre starea sa de sănătate, ca să mă înveselească. Pe la ora şase ni s-a alăturat şi OctavianC, aşa cum ne-a promis luni. Cu doar câteva clipe înainte să sosească el, primesc nişte bere de la un amic (mult mai multă decât îmi imaginam) care se crede îndatorat. A fost o seară de pomină, never a dull moment. Discuţiile serioase şi...duhovniceşti (pe tema naşterii de prunci şi – datorită lui Ovidiu, care zice c-a fost intrigat de reclama făţişă la sex before marriage din Bobby Deerfield – a rânduielii din viaţa trupească a omului) au fost constant şi inspirat piperate de ironiile joviale ale lui Florin, de candoarea acestui copil mare, care este Ovidiu, de umorul hâtru al lui Octavian şi de intervenţiile nu mai puţin mucalite şi întotdeauna „pe fază” ale lui Costi. Mai spre seară ni s-a alăturat şi Raluca, bucuroasă că şi-a găsit la sales un trench coat & a skirt pe gustul ei. Înainte de bedtime (la două ceasuri după miezul nopţii) am rememorat toţi trei punctele nodale (nu puţine) şi electrizante din această zi ca un brad de Crăciun plin de surprize şi împovărat de cadouri...Christmas reloaded, indeed.

Wednesday, 4 February 2009

Invisible movies

Revăd Probă de microfon, 100 lei şi Meandre alături de amicul meu din Cluj, căruia - în timpul vizionării - îi povestesc cele două filme româneşti de excepţie. Pentru că irişii nu-l ajută, are nevoie de cineva care să-i „citească” imaginea filmelor pe care le urmăreşte, culmea, infinit mai atent ca majoritatea văzătorilor. Încă o dată trebuie să reconsider noţiunea de vedere, de adevărată vedere, în chestiunea raportării la imagine, la imaginea de film în special, la cele esenţiale. Dascăli fiind, profităm amândoi de aceste zile de vacanţă şcolară intersemestrială pentru a sta de vorbă à la légère. Despre muzica preferată şi literatură, despre filme şi mai ales despre acele invisible movies din noi, care ne definesc felul de a fi. Despre importanţa de a voi să fii tu însuţi.
Fără să mă agreseze cu lozinci şi predici, acest om (care, deşi fără irişi, vede mai bine ca mine - oricum, mult mai bine decât aş fi văzut eu if I was in his shoes) îmi oferă – la modul cel mai uman cu putinţă (ceea ce nu e deloc puţin, au contraire) o lecţie de viaţă de maxim interes în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine.
Reîntâlnirea cu filmul lui Daneliuc din 1979 (nu, refuz să cred că au trecut 30 de ani de când s-a filmat Proba de microfon) îmi aduce, ca de fiecare dată, mare bucurie. Ţin minte că l-am revăzut prin 1984 la cinema Timiş, atunci când a fost redifuzat în sălile de cinema. Era lângă mine şi amicul meu Ovidiu Roateş, pe care cinefilia (care ne lega) din păcate nu l-a salvat şi a sfârşit prematur asemenea lui Gibarian din Solyaris. Şi, asemenea lui Kris, tânjesc şi eu să-mi reîntâlnesc – undeva, cumva – prietenul dispărut.