Opera lui Tarkovski este o continuă interogaţie asupra condiţiei umane. Andrei Rubliov, doar în aparenţă un film biografic despre personalitatea pictorului de icoane rus din secolul al XV-lea (despre a cărui viaţă cronicile nu scriu mai nimic), este o profundă meditaţie pe tema artistului şi a creaţiei, a raporturilor mereu tainice dintre creator şi operă, dintre operă şi timp. „Toate episoadele acestui film – arăta Costion Nicolescu în suplimentul „Litere, arte, idei” al ziarului Cotidianul din 22 februarie 1993, consacrat vieţii şi operei lui Andrei Tarkovski - fac referinţă la creatori şi la problema creaţiei. Un mujic născoceşte un balon şi se prăbuşeşte cu el, altul – măscăriciul – joacă teatru şi intră la ocnă, alţii fac o catedrală şi sunt orbiţi, altcineva toarnă un clopot şi rămâne abandonat şi uitat de toţi în noroi...Iar alţii (tătarii) distrug ceea ce se crează sau chiar pe creatori (puterea).”
Ceea ce a contat cu adevărat pentru Tarkovski şi echipa lui (co-scenaristul Andrei Mihalkov Koncealovski, operatorul Vadim Iusov, compozitorul Viaceslav Ovcinikov, actorii: Anatoli Soloniţîn, Nikolai Grinko, Nikolai Burliaev) a fost – o spune chiar regizorul – să demonstreze că experienţa de viaţă este ireversibilă, să ajungă la adevărul psihologic - însă ocolind, în mod deliberat, adevarul arheologic si etnografic. „Andrei Rubliov – observa criticul Marcel Martin - este un film al punerii în discuţie, al intrebărilor, şi aici aflăm temeiul măreţiei sale – aşa cum fusese cu 20 de ani în urmă Ivan cel Groaznic – măreţie care nu are nimic în comun cu solemnitatea pompoasă şi cu hagiografia candidă.” Raportarea la Eisenstein este prezentă şi în rândurile entuziaste ale Monicăi Lovinescu din Unde scurte (vol. I): „De la Eisenstein, Rusia nu s-a mai întâlnit cu o asemenea împlinire cinematograficǎ. Tarkovski în Rubliov se opreşte, cu fiecare secvenţǎ, asupra sensului perenei tragedii care este istoria Rusiei şi îi cautǎ rǎdǎcinile. Fiecare din aceste rǎdǎcini aparţine rǎului. Ca şi Apocalipsa, Rǎstâgnirea este de toate zilele în Rusia. De aceea ea reprezintǎ, probabil, figura centralǎ a filmului lui Tarkovski.”
Filmele lui Andrei Tarkovski – şi Andrei Rubliov nu face excepţie, dimpotrivă – au un ritm aparte, transmit o formă de energie beatifică, devenită între timp un brand. Să fie însă acest ritm – pentru mulţi încă apăsător – doar o marcă a rădăcinilor răului, a „Răstâgnirii celei de toate zilele” din eterna Rusie? Ar face Tarkovski altfel de filme, azi? Iată două întrebări cutezătoare şi ispititoare, cărora le găsim răspuns potrivit aşezării noastre în universul media ce ne înconjoară, potrivit raportării la focul sacru din penultimele secvenţe ale filmului, ce ne conduc spre lumea de frontieră a picturii trans-figurative - icoana bizantină. A specula o eventuală „comercializare”, o „deschidere” spre publicul larg a lui Tarkovski, în cazul în care ar mai fi trăit şi ar mai fi realizat alte filme (mai „accesibile”, mai „ritmate”), ar fi în totală contradicţie cu tot ceea ce a crezut şi a dorit să transmită prin opera sa, începând cu Katok i skripka / Compresorul si vioara (1960) şi terminând cu Offret / Sacrificiul (1986). A încercă să-ţi închipui un Tarkovski „modernizat”, „ritmat”, „adus la zi” echivalează poate cu a ţi-l închipui mai „uman”, mai „comercial”, mai „ritmat” pe însuşi Rubliov. Dar fresce ori picturi mai „ritmate” există cu prisosinţă, iar de la Renaştere încoace populează bisericile ori galeriile de artă, tot aşa cum din „mantaua” lui Tarkovski au ieşit câţiva regizori de art house care au preferat adesea un limbaj mai „direct”, mai „accesibil”, mai „comercial”. Într-o lume a „libertăţilor democratice” şi, deopotrivă, a crizelor spirituale cum este lumea de azi, atât frescele canonice ale lui Rubliov, cât şi filmele lui Tarkovski – moving icons, mai curând decât moving pictures – sunt nepreţuite oaze de armonie şi frumuseţe salvifică, prilejuri de încântare sufletească şi catalizatori spre mărturisirea cea restauratoare.
No comments:
Post a Comment