Restauration

O cheie (sau o yală) buclucaşa – ne vesteşte telefonic Pr. R.N., la otto e mezzo (a.m.) trecute fix – va amâna cu încă o săptămână adunarea celor care se vin la Liturghia unde el este master of ceremonies. (Şi ne dă întâlnire p.m. acasă la GDM. – e ziua Danei) Ne gândim – din nou în acelaşi timp - la soluţia de salvare: mănăstirea de la Cebza şi, într-un ceas pornim – împreună cu Tatiana & Claudiu – la drum. Când am ajuns, zărim oameni ieşind din biserică. Slujba se terminase (a început la 8.30). Pr. Serafim ne-a miruit şi pe Theodor l-a împărtăşit. Paraclisul maicilor, încă netencuit pe dinăuntru, găzduieşte câteva icoane de o rară splendoare. Magnetismul Schimbării la faţă m-a ţintuit în dreptul ei câteva minute în care timpul parcă s-a oprit. La fel, icoana Coborârii la iad. Am întâlnit-o şi pe cea care le-a pictat atât de dumnezeieşte. Din nou i-am dat dreptate lui Bulgakov: Ortodoxia nu atât convinge, cât seduce. Restaurarea noastră însă n-a fost numai duhovnicească (prin reîntâlnirea – scurtă, dar esenţială - cu părintele monah, cu câteva maici care şi-au amintit de noi, deşi de vreo 4-5 ani n-am mai trecut pe acolo, cu aceste ferestre spre absolut care sunt icoanele pictate de maica Larisa), ci şi trupească: am rămas să prânzim la trapeză. Ca de obicei, masa (din produse lacto-ovo-vegetariene) a fost îndestulătoare şi delicioasă, din produse care chiar îşi păstrau gustul natural. La plecare, ne-au însoţit muzical tot armoniile electronice de Vangelis. CD player-ul rămăsese la ultima piesă din albumul Direct, Intergalactic Radio Station:
"I've seen things...so many things that you can’t believe.
Past designs, future designs,
Cables in the bend.
Second-hand sounds,
Future sounds,
Synthesized dialogues.
Incomprehensible software.
Hi Jon, let’s break some rules!
Here comes the sun.
We’re doing some recordings later
Same ol’ factory you know
Here’s some names for you,
Polyester landscape,
Nylon oxygen,
Ashes to concrete.
Etcetera.....etcetera....
Etcetera.....
Oh, by the way,
It’s been a beautiful morning,
What a morning,
Great morning,
It’s a great morning man."
Şi aşa, copleşit de soarele de afară (ce a topit chiciura albă de pe crengile copacilor) mă inundă un dor să-mi vizitez neamurile de la Deta (situată la nici 20 km). Sunt cu toţii de acord şi facem un detour de-un ceas. Revăd orăşelul (mai mult comuna) copilăriei mele, unde încă mai sunt nopţi în care, copil, mă visez. Regăsirea casei unde mi-am petrecut multe vacanţe şcolare mi-a amintit de secvenţa din filmul autobiografic Zerkalo când personajul tarkovskian îşi revede locurile copilăriei : fântâna, cândva dătătoare de apă limpede şi rece este, peste ani, năpădită de buruieni, de imală. Puţine obiecte materiale au trecut proba timpului... Mătuşa mea adună la ani (are acum 65), nepotul meu are 12.
Seara am fost la ora de pian (unde Theodor a mai învăţat un cântec), apoi la GDM. Când noi am ajuns, unii dintre invitaţi plecau deja. Cu doi dintre cei rămaşi (F.D. & O.C.) m-am bucurat realmente să stau de vorbă, despre cam aceleaşi lucruri: aşezarea noastră în viaţă (în Biserică), în paradigmele ei. Gazdele, easy going, warm & pleasant as ever.

An aftertaste

Am aşteptat toţi trei weekendul ăsta. Costi de la Cluj ne-a promis că vine pe la noi şi aşa a fost. Vineri de dimineaţă am fost cu Theodor la doctor (pentru analizele de rutină). După câteva proteste a lăsat-o pe „bina-albina” să-i înţepe braţul pentru ca să-l vampirizeze puţin. Apoi am fost pe la mama, unde am stat până aproape de prânz. Pe la 12 am ajuns cu Theodor la gară şi, după ce l-am întâlnit pe Costi ne-a luat cu maşina Raluca şi ne-a dus acasă for lunch. Pentru Theodor după-amiaza a fost plină de lecţii: pian şi braille. Seara am fost la concert: Serenada notturna de Mozart, Concertul nr. 1 pt. violoncel şi orchestră (solo violoncel: Alexandra Guţu) şi Simfonia 1 de Beethoven. Deşi a avut un program încărcat, a ascultat atent întregul concert. În ciuda oboselii şi a frigului din sală. Ne-am întors acasă toţi patru împreună cu Hilde, iar Costi ne-a uimit pe toţi cu memoria sa, cu entuziasmul său pentru literatură, muzică, filme, cu puterea sa analitică de a cuprinde idei, fenomene etc.
Costi – our kindred spirit - s-a acomodat foarte repede cu Timişoara. Nu exclude posibilitatea de a se muta aici din primăvară sau poate din toamnă. Ar fi grozav. La despărţire şi eu şi Raluca am simţit că timpul petrecut împreună s-a scurc mult prea repede.
Pasiunea lui Costi pentru muzica românească de alaltăieri şi de ieri (mai puţin pentru cea de azi, care – zice el - este aproape în exclusivitate ritmată, disco), pentru evoluţia creatoare a principalilor corifei ai genului pop-rock (autohton, dar nu numai), pentru filme (mai ales româneşti), pentru Ţiganiada şi Eminescu, pentru Liviu Rebreanu, Dostoievski şi Joyce, pentru muzica electronică, dar mai ales felul în care este hotărât să apere din răsputeri acea zonă de intimitate a fiinţei umane - care este credinţa – împotriva celor care vor s-o violenteze cu viclenie, în numele unor învăţături şi formule de împrumut - acestea şi încă altele ne apropie înt-un chip ce depăşeşte puterea de cuprindere a cuvintelor. Cu o precizare: la toate aceste comori de frumuseţe Costi a ajuns – întrecând pe mulţi - fără a se folosi de analizatorul vizual. Adică în ciuda acestui...neajuns. Dar cine ştie oare măsura celor care sunt „de ajuns”? Sâmbătă, în timp ce Theodor a avut ora de înot, Raluca îl supraveghea şi Tatiana se bălăcea în bazin, am apucat să mai stau de vorbă cu el. I-am povestit filmul olandez Spoorloos şi cuvintele mele au avut, se pare, un puternic impact asupra lui. L-au ajutat repede să-şi construiască în minte (şi-a pierdut vederea treptat de la doi ani, în urma unui accident, deci ştie – cu „ochii minţii” acum – să vadă culorlie) propriul film.
Seara au trecut pe la noi bunicii lui Theodor, Maria, Claudiu & Tatiana şi...Hilde. Mult după sunset mi-am făcut necesara plimbare prin faţa oglinzii pentru a vedea ce mai are de spus the guy in the glass. Şi el, imaginea mea din oglindă, mi-a zis aşa: omul se petrece prin viaţă mereu on the wire, pe muchie de cuţit. Maria a pomenit azi începutul Psalmului 1: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut...” Şi poate că alegerea ei era – este - un semn că trebuie să iau seama la cele cu adevărat folositoare şi hrănitoare în viaţă. Să discern, vasăzică, grâul rostirii celei după cuviinţă de neghina pălăvrăgelii şi a vorbelor multe şi fără vreun rost. Să pricep – câtă vreme sunt încă pe cale şi mai pot schimba ceva – că omul este o trestie gânditoare şi în faptă, nu doar în vorbă şi-n predici. Că ceea ce este adevărat pentru mine, în inima mea e adevărat - de ce nu? - pentru toţi oamenii. Că de folos îmi este a struni şi a ţine-n frâu impulsurile mele colerice. (La limita posibilului, căci - zice Francis Bacon - Nature is often hidden, sometimes overcome, seldom extinguished.) Că pot sminti pe alţii cu ştiinţă, dar şi cu neştiinţă. Că ceasul cercetării de sine a sosit. Că judecata este a two way process. Că sinceritatea se cuvine direcţionată şi strunită, asortată cu dreaptă socotinţă, nu afişată în stare brută, neprelucrată. Că am şi eu, ca fiecare, nevoie de iertare. Altminteri voi continua să simt acelaşi bitter aftertaste pe care mi-l dă neghioaba distribuţie a energiilor, a cuvintelor, bunelor intenţii...