Tabloul lui Repin din (aprox.) 1884, Ei nu îl aşteptau, îmi aminteşte prin cromatică de felul în care şi-a conceput Nikita Mihalkov decorurile pentru capodopera sa din 1979, Neskolko dney iz zhizni I.I. Oblomova / Câteva zile din viaţa lui Oblomov. Sensurile sale conotative îmi evocă, pe de altă parte, un onorabil film românesc: Semnul şarpelui (1982) - regia: Mircea Veroiu, cu o imagine (Călin Ghibu) şi o muzică (Adrian Enescu / voce şi vioară cu goarnă: Radu Gheorghe) sugestive.Motivul coming home este prezent în filmul lui Veroiu de două ori. Mai întâi se întoarce din America în satul său ardelean (situat la graniţa cu Ungaria) un aventurier trecut de a doua tinereţe (Mircea Albulescu). Făcuse de toate în „lumea nouă”, însă n-a putut să se adapteze. Nişte români bătrâni ce trăiau acolo îl plătiseră cu bani frumoşi să îi informeze în fiecare zi la telefon în legătură cu ce se mai întâmplă prin ţară. Când, după ani de zile, i-a rugat să-i întâlnească face to face, oamenii l-au refuzat fără să stea pe gânduri. Deveniseră americani pe dinăuntru, nedoritori să-l vadă pe cel care-i informa regulat cu ştiri proaspete (culese de prin gazete) de acasă. S-a întors acasă, cu nişte lucruşoare şi un patefon - spre sminteala mitocanilor din sat, care preferau cântările lăutăreşti live sunetelor jazz pe care ciudata maşinărie le producea. Despre comerţul american a găsit să spună doar atât: Bine gândit!
Spre finalul filmului mai reapare pe neaşteptate (sau după ce apropiaţii săi n-au mai avut răbdare să-l aştepte) un alt bărbat (Dinu Manolache) trimis pe front în urma unor sfori trase cu vicleşug de autorităţile satului, în timpul războiului din 1944. Se întoarce şapte ani mai târziu, îmbrăcat în nişte haine ponosite, sleit de puteri şi de samavolniciile pe care le va fi trăit pe unde-a fost şi-a colindat. Nu e exclus – dar asta ne este doar sugerat - să fi fost o vreme prizonier în gulagurile sovietice. După câţiva ani de aşteptare, nevasta (Valeria Sitaru) s-a dus după alt bărbat (justiţiarul interpretat de Ovidiu-Iuliu Moldovan) în clipa în care soacră-sa cu care locuia (apriga hangiţă văduvă jucată de Leopoldina Bălănuţă) îi destăinuieşte faptul (pe care-l ştia de la o vreme prin înştiinţarea ce a primit-o de pe front) că bărbatul ei e dat dispărut în război. A dispărut, însă n-a murit. S-a întors la ai săi găsindu-şi mama moartă, nevasta măritată cu altul şi mai ales o altă lume, cârmuită de „puterea populară” impusă de trupele sovietice ocupante. Aici ar putea începe o altă poveste: a unui Ulise răzbunător pe o Penelopă infidelă (cum se întâmplă în tulburătorul şi visceralul Dumnezeu ne sărută pe gură de Sinisa Dragin, 2001) sau – de ce nu? – a unui Ulise lămurit şi creştinat de subteranele închisorilor (asemeni lui Nicolae Steinhardt). Povestea din film însă se încheie aici.
