Monday, 31 May 2010

Cântec pentru fiul meu

Să scrii o scrisoare copilului tău – ce provocare şi, totodată, ce examen de conştiinţă! Pentru că, la rândul tău, eşti fiu şi – dacă nu te-ai abrutizat de tot – nu ai cum să nu fii chinuit, vorba lui James Joyce în Ulysses, de „remuşcătura duhului lăuntric”. Oricât de mult te-ai eschiva, şi tu, cel chemat să te adresezi fiului tău (mic, mare sau care urmează să se nască cândva), vei da socoteală - în inima ta, dacă nu într-altă parte - celor care ţi-au dat un nume.

Demersul e plin de riscuri şi prima capcană în care, ca părinte, poţi să cazi este excesul de sentimentalism. Mai ales atunci când ştii că – în afară de cazul că nu se va întâmpla, cândva, un miracol – fiul tău, care în primăvara aceasta a împlinit opt ani, îţi va citi într-o zi rândurile doar în Braille. Sau – datorită progresului tehnologic - le va auzi cu ajutorul softului electronic Jaws ce permite citirea, de către o voce sintetizată, a oricărui text.

Cu ce să începi? Cu gândul, poate, că orice amar şi orice bucurie se cuvin a fi desluşite „pe verticală”. Că drumul „pe orizontală”, spre desăvârşirea personală (spre care toţi suntem chemaţi), este adesea întortocheat. De aceea omul este dator a deprinde şi a păstra, ca pe o comoară de mare preţ, darul deosebirii, al discernământului, al dreptei socotinţe. Că, mai ales, nu trebuie puse la inimă răutatea, prostia şi întunecimea omenească (în orice formă s-ar manifesta), ştiut fiind că adevărata lumină, care ne ajută să devenim şi să rămânem oameni, este ascunsă în chip nevăzut în inimile noastre. Iar colaborarea cu micile sau marile răutăţi omeneşti, mereu ale altora (viclenie pe care zadarnic încercăm a ne-o scuza, pe motiv că nimic din ceea ce e omenesc nu trebuie să ne fie străin), nu face decât să ne sluţească şi să ne zdrobească înainte de vreme.

Mi-ar plăcea, fiul meu, să ai parte în continuare, de o cât mai lungă copilărie. Ştiu, sună desuet, acum când nici copiii nu mai sunt ce-au fost odată, şi totul pare anume croit pentru a strivi, de la vârste cât mai fragede, inocenţa şi candoarea. Şi totuşi, vei răzbi în labirintul necruţător care e viaţa, doar în măsura în care vei şti să-ţi conservi – ca pe o nepreţuită moştenire – amintirile şi întrebările. Acele întrebări de care numai copiii sunt în stare a le formula. Dar ce anume înseamnă a răzbi, ca om, în această lume? Poate că nimic altceva decât ceea ce – liturghisind involuntar - cântă trubadurii dintotdeauna: „Nu-i aici, o, nu, nu-i aici! Ţine minte: sfârşitul nu-i aici!”

5 comments:

Anonymous said...

Citind cele scrise mai sus,simt ca am patruns,nepermis de mult,in intimitatea si vraja ce leaga un parinte de copilul sau.Sunteti un tata intelept si sensibil,iar fiul dvs,fara indoiala,va va calca pe urme.

saskiul said...

multumesc mult pentru frumoaselke cuvinte la inaltimea carora stiu ca trebuie sa ajung...

christine said...

In urma cu multi ani, drumurile noastre s-au incrucisat si desi nu-mi aduc prea bine aminte de imprejurari, am ramas totusi cu impresia intalnirii: am cunoscut un om pe care merita sa-l cunosc. Aceasi impresie am avut-o si cand v-am revazut alaturi de familie, in campania de la PrimaTV, si dupa ce am descoperit blogul acesta. De aceea, as dori sa fac o donatie pentru Theodor, dar nu stiu daca contul a ramas acelasi cu cel din timpul campaniei, adica RO50RZBR0000060001909229 (Raiffeisen bank, sucursala Timisoara). Ati putea, va rog, sa confirmati? Va doresc o viata optimista!

saskiul said...

Desi nu stiu cine se ascunde sub numele "christine", multumesc pentru urare. Da, contul e acelasi. Cu recunostinta, Marian

Luminita Ciumpe said...

Mariane, am fost foarte impresionata de Theodor aseara, mi-a placut la nebunie dezlantuirea de ritmuri in care m-a antrenat pe terasa la "Timisoreana". Iar scrisoarea ta cade la momentul potrivit in zilele acestea cateva cand sunt cu adevarat scindata intre a fi fiica de mama si mama de fiica. Sper sa reusesc sa il cunosc si pe Ioan. "Luminita de ne-joi"