Holy Union

Răsfoiesc cartea lui Lucian Pintilie (excelentă, de altfel), Bricabrac, şi dau peste însemnările sale din 1966, când a sa opera prima, Duminică la ora 6, se plimba, răsfăţată, pe la festivaluri de film din întreaga lume. Asta în timp ce un alt film românesc terminat în acelaşi an – Meandre de Mircea Săucan – începea să stătea în cutii sub pecetea de forever banned. În cartea Iuliei Blaga despre Săucan (Fantasme şi adevăruri) regizorul Meandrelor şi al Sutei de lei relatează o discuţie cu regizorul Reconstiruirii. Scena s-a petrecut la Union („deci la Sfânta Uniune dintre Alcool, Iubire, Prietenie, Creaţie”). La o masă era Săucan cu Juja (soţia) şi cu un amic (scenaristul Mihai Creangă). La altă masă, un „demon roşcat” (Lucian Pintilie) şoşotea alături de un oarecare şi nu voia să fie ascultat. Povesteşte Săucan: „Demonul se scoală şi vine la mine. Ei, chiar demon nu era. Era un drăcuşor. Spune mă, Săucane, tu ai auzit ce am vorbit noi? Mă uit la el. Nu, n-am auzit, n-am obiceiul să trag cu urechea. Ei – spune el, adresându-se cu un anume scepticism şi parcă jignit – e adevărat că i-ai telefonat lui Dumitru Popescu şi i-ai spus că dacă nu dă drumul Reconstituirii tu faci scandal mare şi protestezi? – zise Lucian Pintilie. Da – zic eu – am telefonat. Da’ de unde ştii? Ştiu. S-a gândit puţin. Da – zise – da. Era parcă ofensat că am îndrăznit să-i spun lui Dumitru Popescu că... Sunt oameni care nu suportă şi nu se pot reţine să nu fie ei înşişi. Şi m-a întrebat aşa, frumos, clar, să audă lumea: Spune, Săucane, tu eşti jidan sau nu eşti jidan? Atunci eu i-am răspuns foarte clar şi precis (că era vorba de o confruntare cu demonul, de o confruntare cu răul), i-am spus: Mama mea e evreică, tatăl meu e român, iar tu du-te-n pizda mă-tii! Pauză. Alături, Mihai Creangă, prietenul meu – alb la faţă. Se scoală-n picioare (el era încă şi mai politicos, că era puşti): Domnule Pintilie, dar dumneavoastră sunteţi un om civilizat, cum puteţi să vorbiţi aşa? Răspunsul lui Pintilie: Ei, ăsta-i semn că-l iubesc că-i jidan.

Positif

O întâlnire – however informal – cu un preot sau cu un monah este menită să ţintească spre „dincolo”, să privească înspre cele veşnice. Într-un anumit sens, aceste întâlniri şi convorbiri duc la o mai bună cunoaştere între … penitent şi cel care – printr-o extrem de sensibilă desfăşurare de întâmplări - i-ar putea deveni părinte duhovnicesc. Îmi amintesc de nemuritorul film al lui Kurosawa, Shichinin no samurai. Acolo, unul din samurai avea ceva apăsător pe suflet: nevasta îi fusese răpită de nişte bandiţi şi a ajuns gheişă. Un altul, altruist şi dornic să asculte, se oferă să primească spovedania (mărturisirea) tovarăşului său posac şi foarte preocupat de ale sale. Dar o mărturisire nu se poate smulge cu forţa. Aşa că generosul samurai cedează şi-l lasă pe nefericit în plata sa ... Care să fie plata unui om care – în urma unor neînţelegeri, a unor lucruri nelămurite - a pus sub obroc un capitol însemnat din viaţa sa şi vrea să mai pomenească de el ca şi cum n-ar exista? Scrâşnire de dinţi şi fierbere în suc propriu – vezi personajul Scriitorului din Stalker. Şi, ca soluţie de compromis, surogatul unor evadări în lumea iluziilor ...
Scopul unei discuţii duhovniceşti nu poate fi decât pozitiv şi anti-bergmanian (dacă ne gândim la Nattvardsgästerna, filmul regizorului suedez în care un pastor lutheran îşi sminteşte un enoriaş deprimat şi – mărturisindu-şi propria-i lipsă de credinţă, propria-i goliciune sufletească - îl împinge indirect să se sinucidă): „impregnarea” cu un mesaj nesperat, nevisat. Iar mesagerul nu e altul decât preotul înduhovnicit care – cu o putere primită din cer, de undeva – îndrăzneşte să-ţi ceară: Mai lasă-ncolo vrobele deşarte! Reculege-te! Adună-te! Cercetează-te! Şi alungă de la tine gândurile aducătoare de sminteală şi tulburare. Şi grija cea lumească.
Supărările, necazurile, certurile, despărţirile sunt încercări care nu ocolesc pe nimeni. De aici încolo începe însă distracţia: Cum ne raportăm la ele? Câtă amărăciune lăsăm să ni se strecoare în suflet atunci când intrăm în hora gălcevii? Şi mai ales până când, căci la urmă tot amărăciunea şi acreala din noi – halal afacere! - ne vor fi judecători, nu personajele care şi-au spus un rol (şi ce rol!) în teatrul vieţii pe care, oricum, nu-l putem evita. Da, da, da, e nevoie se acea tărie de caracter numită răbdare şi tenacitate şi smerenie pentru ca toate aceste încercări să nu scoată la iveală ce e rău în fiinţa noastră. Atâta doar că uneori se rupe aţa şi parcă devenim, de la un moment dat, alţii: ursuzi, puţin răbdători, neiubitori de semeni, mizantropi şi trufaşi. A înţelege toate acestea poate echivala cu sfârşitul nopţii şi crispării în care orbecăim ... De la înţelegere până la asumare distanţa nu e chiar aşa de lungă; străbaterea e însă esenţială.