Azi Ionuţ a ţinut să-mi arate cum Theodor a învăţat să citească primele cuvinte de două, trei şi patru litere în braille. Strădaniile lui (şi nu de ieri, de azi) întru „atenţie & cuminţenie” încep să dea roade. „Suntem, zice Ionuţ, pe drumul cel bun.”Pentru că l-a auzit pe Oct.C. rostind în repetate rânduri „Doamne ajută!”, acum spune şi Theodor cele două cuvinte când trebuie şi când nu trebuie. (Dar chiar aşa, când nu trebuie?) Astfel că mă trezesc tot mai des cu sintagme evlavioase ieşind din gura lui cea de curând ştirbă, cu formule de rugăciune înaintea mesei etc....Poate are dreptate Pr. Vlasie de la Frăsinei: bate fierul cât e cald. And this reads: deprinderea, de mic, a copilului cu obiceiul blând (şi interiorizat) al rugăciunii, formează un tip de caracter şi o aplecare a omului de mai târziu spre rânduiala rugăciunii într-un fel infinit superior strădaniilor depuse de omul deja format în neorânduială şi care caută – mai mult sau mai puţin ... „atent şi cuminte” (vorba dascăului Ionuţ) să-şi îmbisericească mintea şi să raţionalizeze credinţa.
Ieri m-am alăturat şi eu (în timp ce Theodor participa la activităţile „Lupişorilor”) publicului adolescent căruia i s-a pregătit spre vizionare un family movie educativ, moralizator şi tezist: Jonathan Livingstone Seagull (1973) despre condiţia de pescăruş nonconformist, „carismatic” şi refractar la mentalitatea împărtăşită de „vechea gardă” a pescăruşilor, care nu se dă înapoi de la a-l izgoni din stol, ca pe un outcast, în urma dorinţei sale „individualiste” de a spinteca văzduhul, de a cerceta – asemenea lui Icar - înălţimile nevăzute. În surghiun, pescăruşul va spori în înţelepciune şi se va întâlni cu o altă zburătoare de teapa sa ce fusese şi ea exilată în urma aceloraşi acuzaţii. Astfel, învaţă că atunci când te rupi de stol (iar stolul, suntem traşi de mânecă, este „mulţimea credincioşilor”, căci neamul lui J.L. Seagull vorbeşte despre rai şi iad, povestea filmată de Hall Barlett fiind de fapt o „istorie ieroglifică”), te rupi de propriul tău trup. Morala – cum altfel? - pozitivistă: învaţă să-ţi iubeşti „stolul” care te-a alungat, căci în adâncul firii tale este chiar iubirea, ura fiind doar o pojghiţă. All in all, acest documentar explicit despre condiţia umană (ni se spune din timpul derulării genericului că fiecare din noi, spectatorii, este un pescăruş asemenea lui J.L.) are o duioşie aparte, însă cred că o viziune mai cool, mai puţin preachy, nu i-ar fi stricat. Au contraire. Altminteri, nimic de obiectat: în fiecare „dinozaur fundamentalist” se ascunde un suflet milostiv, cald, iubitor. Contează doar să te aşezi cum se cuvine pentru ca să-l poţi descoperi ca atare. De pe creasta valurilor uriaşe surprinse în acest film (director de imagine: Jack Couffer) vederea este cu totul alta. Sau poate că „aşezarea” cu pricina presupune atâta credincioşie câtă e necesară pentru a rezista cutremurelor şi provocărilor ground shaking ce pot apărea oricând şi de oriunde (sau pentru a le provoca – vezi parabola despre credinţa cât un grăunte de muştar şi mutarea muntelui)...
