Sunday, 30 November 2008

Joint celebration

Staurday night (well tempered) fever was the code name for my and Claudiu’s joint birthday celebration (Claudiu’s birthday was on the 28th, and I am about to turn 40 very soon) at „The Oak” restaurant (15-ish km away from Timişoara, on the outskirts of a dendrologic park). The location of our get together was exquisite: furniture, design, services were irreproachable. Some chill out pop songs went on and on, but we didn’t mind that, as they were quite nice and relaxing.
There were 12 of us (Oana said we were some sort of apostles by the number) and we had a big table on the first floor. In fact, the whole floor was ours for about four hours. The eldest presence was my ex-teacher, TG (35 years older than me), who said he was delighted to be among us. Theodor (34 years younger than me) was the youngest one. I happened to be the second eldest one there. So, apart from the three of us, were Claudiu & Tatiana, Michelle & Cornel, Oana & Alex, Octavian & Marius. I was showered with presents as soon as we reached the lounge, so I didn’t have much time to brood the problem of my ageing. I got some nice shirts and a sleeveless pullover (from C&T and M&C), a book on the fabulous theatrical performance of Goethe-Purcărete-Şirli-Manţoc’s Faust we had just seen in Sibiu (from O&A), a book called The Meaning of Icon by Nikolai Tarabukin and a card comprising a sermon in a nutshell, saying that my good wishes be granted so that I will be granted the blessings of salvation (from MM), and a bottle of fine red, red wine stay close to meeee etc. (from OC). We gave some little presents, too. I think I surprised Claudiu with a dictionary of the marine (he later started devouering as he was having supper). Two 2009 calendars reproducing fine Orthodox icons painted by Georgios Kordis went to C&T and M&C respectively.
We couldn’t miss talking a little about politics in the end, as Romanians elect a new parliament on the 30th, the Sunday of St. Andrew, the First-Called Apostle. We admitted that never before have we been so confused about who to vote for.

Friday, 28 November 2008

Zile fierbinţi

Zile fierbinţi, de final de campanie electorală în România. Altminteri, mercurul din termometre se face mic, uneori sub valoarea zero. Pe străzi, afişe peste tot. Portrete cu politicieni ce râvnesc să ajungă la ciolan, lozinci, zâmbete false, degete îndreptate spre tine, cel care le priveşti mutrele în posterele-icoane. Mă gândesc, involuntar, la un alt „afiş electoral”: patetica reprezentare din aproape toate bisericile cu un Iisus în culori glamour, cu faţa melodramatic întristată şi mâna-i întreptată spre piept. Piept care e seethrough, astfel că-i vezi inima sângerândă, înconjurată de o coroniţă de spini. Unul dintre afişele electorale din această campanie (mai posacă decât toate de până acum) mi se pare chiar agresiv. Un anume domn îşi face reclamă cu următoarele atribute: naţionalist, ortodox (of course), heterosexual, alb. E dintre aceia care-şi revendică iubirea de moşie mai abitir ca toţi. Şi – pentru că e hotărât - va ajunge „acolo sus” dacă perseverează...
Cu câteva săptămâni în urmă ne aflam în Bucureşti cu ocazia concertului susţinut de Jean Michel Jarre. Ne plimbam printr-un parc din centrul capitalei. Una din fostele case ale protipendadei şi elitei politice din perioada interbelică – azi achiziţionată de un cuc (aflu, ieri, în troleibuz, de la un domn ce făcea politică în gura mare, că – asemenea păsării ce-şi cântă numele - se numeşte cuc acela care nu-şi face casă pe pământ, ci dă pe alţii afară din casă pentru a locui unde aceia, prin muncă, îşi făcuseră cuib) – are o curte cât un stadion ce dă în bulevard. La câţiva metri de trotuar tronează o cruce imensă şi un Hrist răstâgnit...
E Post. Ispitele – ne comunică printr-un scurt şi pedagogic SMS Pr. Valerian – sunt multe. Credinţa şi dorul de ţară (nostalgia aceeavorba lui Tarkovski – pe care o resimţi şi când eşti at home şi când eşti abroad) sunt două din cele mai înalte piscuri la care poate ajunge sufletul unui om. Şi trebuie păstrate neprihănite, neotrăvite de resentimentele cu care naţionaliştii şi impostorii - de ieri, de azi, din totdeauna - ne pot contamina.

Thursday, 27 November 2008

Ikon

Cartea Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement, enunţă (a câta oară?) şi apără teza pur ortodoxă a semnificaţiei icoanelor in ecclesia: obiecte de cult, „intermediar” (unul dintre) ce face legătura între om şi prototipul după care – conform textului din Cartea Facerii – omul a fost creat (in the image and likeness of God). Icoana, mai spune autorul, trebuie să respecte (cu stricteţe!) anumite canoane, pentru a fi cu adevărat ceea ce este menită să fie: Scriptura în culori. Până aici totul e perfect, sublim...doar că, în practică – aici mintea mea se opreşte şi se declară neputincioasă a pricepe: cum e posibil, ca ortodox supărat pe Apus ce te afli, să „creşti la sân” (să cultivi, să propagi) taman ceea ce, în teorie, condamni mai abitir: umanismul şi renascentismul păgân, pictura romantic-naturalistă, evlavia exacerbată, legalismul – lucrurile stau rar, foarte rar astfel (ca în cartea lui Puhalo &co.) şi un asemenea ortopraxis lipseşte – vorba lui Caţavencu – cu desăvârşire. În bisericile ce se vor ortodoxe, desigur. Cel mult întâlneşti un melanj de artă autentică („transfiguratoare”, „ca la carte”) şi de kitsch, cu mult inferior reprezentărilor picturale necanonice (dar mai rafinate, totuşi) din bisericile occidentale. (Iar excepţiile – vezi mănăstirea Şinca Veche, de exemplu - confirmă regula.) Prin urmare, cui se adresează o astfel de carte ca aceea numită mai sus? Celor care ştiu să „facă diferenţa” în orice caz? Celor cărora nu le pasă de nuanţe, de accentuarea sau – dimpotrivă – minimalizarea detaliilor „realiste”, „naturaliste” (aşa cum se întâmplă în iconografia bizantină)? Celor cărora, au contraire, le pasă, dar vor decât şi numai reprezentări edulcorate, ochi daţi pios peste cap, inimi sângerânde şi înconjurate de un gărduleţ de spini, un deşt îndreptat înspre aceea inimă sângerândă chiar de către protagonistul tabloului cu pricina? (Scandalul mediatic stârnit în România (datorită, se înţelege, unor presiuni politice) de acel dascăl de filosofie (pare-mi-se) pe tema icoanelor din şcoli pune problema greşit din capul locului. În şcolile româneşti nu sunt numai icoane. Pe pereţii sălilor de clasă atârnă mai ales kitschuri, reprezentări dulcege ale unei arte bisericeşti „populare”, „evlavioase”. Ori gustul pentru astfel de imagini, filme (vezi telenovelele, sau producţiile glamour), sau muzici (vezi manelele aici la noi, sau muzica de tip country prin alte părţi) e greu de dezrădăcinat din sufletul maselor.
După toate teoretizările, dilema rămâne: Ce este o icoană? Cine are nevoie de icoane? Totul e să nu devenim iremediabil (filo-)statisticieni, că altfel ne-am lăsa de meserie într-o clipită: ce decide vox populi (şi, îndrăznesc să spun, chiar şi – nu puţini - păstori ai poporului) indică, hoplessly, spre un peisaj grim.

Evrika!

De câteva zile mă tot gândesc la cum – în calitate de DJ sau de VJ sau, şi mai bine, de DVDJ – voi prezenta Pas în doi publicului cinefil adus de A.S.C.O.R. într-un amfiteatru al UVT la cinematecă. Mai ales că vine imediat după Ostrov ­– filmul cult al spectatorilor pravoslavnici (pentru că aşa au decis duhovnici, monahi, preoţi etc. - more or less illiterate în materie de cinema – iar „fiii lor duhovniceşti” fac ascultare şi se conformează, uitând ori neştiind - că înainte de Ostrov există – chiar există! – multe bucurii cinematografice). Stăteam de dimineaţă cuminte pe scaunul dintr-o frizerie foarte cosy când – asemenea lui Arhimede în cada sa din abie – îmi venea şi mie să strig: Evrika! atunci când mi-a venit ideea, sper, salvatoare. Firul (firicelul) de legătură cu moralizatorul şi educativul film al lui Pavel Lunghin (prezentat la UVT acum şapte zile) ar fi trimiterea biblică la Abel şi Cain. Nu întreba cu subtext – în Ostrov - monahul Anatolie pe iconomul mănăstirii de ce l-a ucis Cain pe Abel?
Pas în doi propune, e drept, această paralelă (a kind of loose reference) cu binecunoscutele personaje biblice. Este un film – ambiguu şi tulburător - despre prietenie, despre dorinţa aprigă – dar şi teama paralizantă - de a forma un cuplu, despre încercările dintr-o prietenie şi dintr-o căsnicie (filmul se chema, în perioada de lucru, Nefamiliştii). Despre – în fine – a fi dintr-o bucată şi „ţăran” (curat sufleteşte) pe dinăuntru (dar a te întemeia astfel şi a-ţi găsi rostul în viaţă) şi a fi prefăcut, sofisticat, „intelectual” (risipindu-te şi zdrobindu-te astfel). Este, nu mai puţin, filmul unei uzine din România anilor 80, când libertatea de exprimare (vezi coşmarul personajului Ghiţă, vezi mărturisirile sale de sub duş – secvenţe cenzurate înainte de 1989) era ca şi inexistentă, iar oportuniştii – vezi personajul magazionerului Iulian - făceau (atunci ca întotdeauna) carieră. Filmul lui Piţa mai propune o muzică de o gravitate copleşitoare (dar şi – în secvenţa discotecii - de o frenezie electrizantă), scrisă şi interpretată la synthesizer de Adrian Enescu, căreia îi sunt suprapuse câteva citate muzicale din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn. Imaginea lui Marian Stanciu este mereu surprinzătoare: unghiuri de filmare insolite, filtre de imagine, lentile deformatoare etc. provoacă spectatorul să descifreze starea şi nuanţele fiecărui cadru. Secvenţa de la final este apoteotică. Personajul (prăbuşit şi învins de propria nehotărâre) este scăldat de lumina formată din luminiţele aflate deasupra fiecărei uşi, pe un întunecat hol de cămin de nefamilişti. Ceea ce se vede este ca un ocrotitor înger de lumină în formă de cruce şi, în centrul lui, personajul îngenunchiat de neputinţa de a alege o cale în dragoste.

Wednesday, 26 November 2008

O seară la operă

De dimineaţă am trecut pe la dl. prof. Cornel Ungureanu, la redacţia Orizont. L-am găsit neschimbat şi la fel de tânăr la suflet, după aproape 15 ani în care ne-am văzut doar cu intermitenţe. Mi-a dăruit un volum (Despre regi, saltimbanci şi maimuţe) în care adună diverse amintiri cu mai mulţi prieteni. Printre ele, şi episodul numit „Trident” – un proiect din 1993, eşuat datorită dispariţiei neaşteptate a celui care se dădea drept nabab local, interesat să pună pe picioare un fel de Cinecitta în Timişoara. Ţin minte că mi-a propus şi mie să colaborez atunci (pomeneşte despre asta şi-n cartea d-sale), când aveam să-i întâlnesc pe Geta Medinschi (azi, scenograf la TNT) şi pe Dorin Davideanu (fan de literatură SF) – ei urmau să se ocupe de grafica şi tehnoredactarea unei revistei de film ce n-a mai apărut.
Seara am fost toţi trei (alături de mama şi de my in-laws, de Oana şi Tatiana) la opera Gianni Schicchi de Puccini (în montarea-eveniment a regizorului Silviu Purcărete), cu trupa Operei Maghiare din Cluj. Purcărete în sine este un eveniment ce nu putea fi ratat. Pur şi simplu it won’t do to miss such an event. Cu câteva săptămâni în urmă mi-a atras atenţia afişul spectacolului şi am decis că trebuie să-l vedem neapărat. Cele (aprox.) 75 de minute de show au fost un adevărat treat. They’ve been worth every minute. Subiectul mi-a amintit de Enigma Otiliei (lupta pentru moştenire în urma decesului unui VIP), dar (pentru că Silviu Purcărete este deja - şi nu de ieri, de azi - un brand; în regia lui am mai văzut: Danaidele, Fedra, Orestia, Cumnata lui Pantagruel, iar mai recent Faust) ceea ce a impresionat a fost tocmai limbajul – excesiv de fluid, pe alocuri grotesc – pe care regizorul l-a găsit pentru a-l povesti (cu ajutorul coregrafiei, costumelor, decorurilor, muzicii lui Puccini) cu un ritm foarte entertaining (în sensul bun), foarte amusing. Ne-am bucurat să-i întâlnim pe Lucian & Anca Mircu (cu două rânduri în faţa noastră), pe dl. prof. GT, pe Ioana & Jorge. Tuturor le-a plăcut ce-au văzut. Pe toţi – puteam citi asta pe feţele lor – i-a bucurat. Ceea ce – dat fiind bâlciul derizoriului în care se trăieşte azi - nu e puţin lucru.

Tuesday, 25 November 2008

Ploua infernal

Azi a plouat non-stop. De dimineaţă ne-a dus Raluca la şcoală şi, după ce ne-a lăsat pe fiecare la locul său, a pornit-o (pe o ploaie năprasnică şi pe o vizibilitate redusă, pentru că, la 07.30 încă nu se luminase de ziuă) singură la volan (în premieră!) spre serviciul ei. Seara am fost toţi trei la un recital cu Sonatele nr. 6, 7, 8 pentru pian (Petr Limonov – Rusia) şi vioară (Andrei Gocan) de Beethoven. Cu noi în lojă a stat Maria. Theodor a identificat, încă de la primele note, gama fiecărei sonate (la major, do minor, sol major). De la librăria din holul Filarmonicii am luat un calendar superb cu icoane (din acelea care – vorba lui Serghei Bulgakov – „seduc, nu conving”) pictate de Georgios Kordis. Din păcate însă, bisericile ortodoxe (locul care s-ar cuveni să adăpostească aceste comori de artă bizantină) sunt într-o proporţie covârşitoare zugrăvite cu picturi (romantice, zaharisite, „realiste” şi pestriţe) desprinse dintr-un cu totul alt film. Un film ca o interminabilă telenovelă, căruia refuz să-i fiu părtaş.

Virtually impossible

Nietzsche, mereu preocupat de ideea puterii / slăbiciunii fiinţei omeneşti, de prăpastia dintre credinţa (ideologia) trâmbiţată-n public şi vocea lăuntrică, mărturisitoare de adevăr, a pus în slove dilema – tăind nodul gordian - astfel: „Whoever aims publicly at great things and at length perceives secretly that he is too weak to achieve them, has usually also insufficient strength to renounce his aims publicly, and then inevitably becomes a hypocrite.” Nu mă refer acum la discursul bisericesc, religios, ci la – vai! – mult asemănătorul discurs politic. Într-un regim totalitar (deci străin de liberalismul gândirii, de pluralism, de toleranţă) ce propovăduia uniformizarea gândirii (vezi Orwell’s 1984, Animal Farm) nu se admitea existenţa ipocriţilor, aşa cum nu existau – în acte – şomerii. Nu exista „abatere”, „deviere”, îndoială, nu era loc pentru nuanţe, pentru nimic atipic, insolit. Pe de altă parte, are şi Nietzsche dreptate: ce greu, ce virtually impossible e să nu fii ipocrit, să fii – au contraire – transparent, curat pe dinăuntru şi dintr-o bucată. Şi atunci intervine (sau nu) pneuma (anima) ecclesiastica.

Amintire cu haiduci

Lui Dan Piţa i-au trebuit vreo 13 ani să ajungă să polemizeze – inteligent, stâpân pe meserie - cu filmele populare (patriotarde şi schematice) cu haiduci, de la mijlocul anilor 60. Povestea haiducului Pantelimon (personajul principal din Dreptate în lanţuri) datează de prin 1970, când Piţa ieşea de pe băncile IATC-ului.
În 1983, filmul său Faleze de nisip, avea să işte mare vâlvă. A fost ciuntit imediat după lansarea sa pe ecrane şi apoi - precum Meandre şi 100 lei (de Mircea Săucan), Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică (de Lucian Pintilie) - trecut la categoria forever banned, până în 1990. Regizorul – în mod surprinzător – a intrat în producţie (imediat după interzicerea Falezelor...) cu această poveste retro despre haiduci, cu un titlu care – inevitabil – amintea de nedreptatea ce i se făcuse filmului său precedent. De parc-ar fi vrut să rostească revoltat, într-un glas cu menestrelul Vali Sterian: În codrul verde nu se mai pierde / Nu se mai vede urmă de cal / Pe la izvoare nu mai apare / Umbra călare-a vreunui haiduc. / Unde s-au dus, când au apus / Anii de sus ai gloriei lor? / Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele? / Caii şi flintele haiducilor? / La drumul mare nu mai apare / Să mai omoare câte-un ciocoi / Să ia toţi banii pentru ţăranii, / Pentru sărmanii plini de nevoi etc.
Genul de aventuri părea – atunci, ca şi acum - ultrafolosit. Personajul (un justiţiar) trimitea, la o primă privire, la eroii istoricelor filme istorice ori la cele cu comisari. Dar Piţa - ajutat de o echipă de zile mari: directorul de imagine Vlad Păunescu (poezia imaginii sale – scria Eva Sârbu în revista Cinema – „arde chiar şi în alb-negru”) şi compozitorul Adrian Enescu (a cărui muzică – arată aceeaşi Eva Sârbu – „este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor (...) şi poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase”) fiind principalii colaboratori, alături de admirabilii actori: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Vasile Niţulescu, Patricia Grigoriu, Ana-Maria Călinescu – a ştiut să se ferească de capcanele şi poncifele filmelor „de acţiune”, ce mizează pe spectacol exterior.

Dreptate în lanţuri -
realizat, la fel ca filmul lui Mircea Veroiu (cu care a fost comparat), Să mori rănit din dragoste de viaţă, în black & white - îşi propune, aşadar, să radiografieze „jocul secund” şi plin de nuanţe din existenţa unui mit - un personaj sortit să intre în legendă. Filmul lui Piţa e astfel un film nu atât despre un outlaw care omoară ciocoii şi ia de la bogaţi ca să dea la săraci, despre eternul haiduc „frate cu codrul verde”, cât despre ideea de dreptate, care smulge lanţurile de ieri, de azi, dintotdeauna.

Monday, 24 November 2008

2B or not 2B theatrically illiterate?

O dimineaţă aproape geroasă (ou sont les neiges d'antan?), iar seara, primii fulgi de nea din toamna-iarna asta. Ca spectatori de provincie ce suntem (asta e: trebuie să ne asumăm statutul de provincie culturală al Timişoarei în raport nu numai cu Bucureştiul, dar şi cu Iaşiul, Clujul şi - iată! – Sibiul) am devorat versiunea scenică a lui Radu-Alexandru Nica (montată la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu) a tragediei shakespeariene, Hamlet. Ne-a plăcut scenografia lui Dragoş Buhagiar, muzica lui Vlaicu Golcea, interpretarea Ofeliei Popii (Ofelia) şi a întregii echipe: Ciprian Scurtea (Hamlet), Mariana Presecan (Gertrude), Cătălin Pătru (Claudius), Adrian Matioc (Polonius), Vlad Robaş (Horaţio), Adrian Neacşu (Laertes), Codruţa Vasiu (Gropar), Pali Vecsei (Gropar). De bună seamă că întâlnirea cu o dramatizare nu se face pentru a afla ce se întâmplă în piesă („discursul” propriu zis, subiectul), ci pentru a vedea cum este ea pusă în scenă şi care sunt elementele de limbaj scenic folosite de regizor („reprezentarea”). Dar – trebuie să recunoaştem! - puţini spectatori sunt alfabetizaţi în acest sens, în ciuda familiarizării lor cu mediul audio-vizual. (Alfabetizarea, în fond, ţine acum nu de abilitatea de a recunoaşte literele alfabetului, ci de a alege şi discerne informaţia, de a prelucra mesajul audio-vizual transmis de media vremurilor moderne. So: to be or not to be...theatrically illiterate?) Pe de altă parte însă, câţi dintre noi ştiu să decupeze din programele TV sau din filmele de la cinema acele programe şi filme care folosesc un limbaj – matur, articulat –, care nu se mulţumesc să ilustreze - pueril, livresc - o situaţie, un scenariu? Hamlet-ul lui Alexandru Nica este cool, are prospeţime şi viziune, folosind un limbaj modern în care îmbină - fericit şi armonios - „libretul” shakespearian arhicunoscut cu mijloacele de expresie ale zilelor noastre. După spectacol am mers pentru un follow up (noi doi, împreună cu Oana şi Octavian, însoţiţi de seniorul meu ex-profesor de geografie, TG) la cofetăria din subsolul „Casei cu flori” – de departe restaurantul cel mai cosy, cel mai smart din urbe.

Saturday, 22 November 2008

Homo homini lupus

Sâmbătă dimineaţa - după o seară petrecută la Oana&Alex, unde i-am întâlnit pe Maria, Dragoş şi Cezara (fina lor), pe Claudiu şi Tatiana (finii noştri), iar Oana a gătit o cină gustoasă – l-am însoţit pe Theodor la activităţile de scouting ale „lupişorilor” (Maria, Dan şi Costi were watching them over) din Parcul Botanic. „Lupişorii” (viitorii cercetaşi) ascultă, ni se spune, de câteva principii: caută apropierea de Dumnezeu, de semeni, de natură. N-au voie să fie niciodată altfel decât veseli şi trebuie să nu asculte de voia proprie, ci doar de „lupii bătrâni” (de elders, cum ar veni). Cine spunea homo homini lupus nu s-a gândit cu siguranţă la valenţele pozitiv-educative, duhovniceşti pe care Maria şi grupul ei de cercetaşi le asociază cu aceste animale. De altfel şi lupii din Jungle Book (despre care, la sfârşitul activităţilor, au cântat o cântare-imn) erau tare simpatici.
Spre seară am ajuns pe la mama (după o scurtă vizită la străbunica lui Theodor) şi la TV am urmărit câteva imagini dintr-un film românesc care, în 1983, era un blockbuster local: comedia Buletin de Bucureşti. Am văzut avest film de nenumărate ori în anul premierei şi în anii imediat următori, l-am revăzut şi în ultima vreme. Practic, după 25 de ani de la premieră, tot muzica lui Anton Şuteu (end titles song: Nu uita, vântule, cântat de Mirabela Dauer / versuri: Eugen Rotaru) îmi pare partea cea mai curată, mai evergreen, a acestui film popular.

Friday, 21 November 2008

A.I.

De când cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de activitate, trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mâna cu ajutorul uneltei, apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşinii electronice însăşi eficienţa minţii sale.
Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi gândeşte gândirea.
Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raţionali decât comentatorii din afară.
Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (fair) să pretindem că nu realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfântului Anselm rămâne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decât materie. Iar dacă n-ar fi decât maşini, ce dovadă mai bună decât calculatoarele că au fost create de un programator cu veleităţi teleologice?” (Nicolae Steinhardt, 1970)

Misticism à la Reader’s Digest

Am văzut, până la urmă, Ostrov, filmul lui Pavel Lunghin. Pe regizor şi pe interpretul rolului principal (Piotr Mamonov) îi ştiam din 1990, când Lunghin obţinea la Cannes Premiul pentru regie şi Premiul Juriului Ecumenic pentru electrizantul Taxi Blues. Am tot amânat vizionarea Ostrov-ului (devenit repede un film cult în rândul publicului evlavios, din spaţiul ortodox mai ales) pentru că îi bănuiam stilul explicit şi propagandistic, simplist şi informativ.
Aşadar, în 1942, un matelot fricos se predă trupelor naziste şi nu se dă înapoi de la crimă pentru a-şi salva pielea. Îl împuşcă, la somaţia nemţilor, pe căpitanul de vas şi scapă. Este salvat, în urma unei explozii, de nişte călugări. 34 de ani mai târziu, matelotul care – crede el – şi-a ucis camaradul în război este acum un excentric „nebun întru Hristos”. Trăieşte într-o mănăstire izolată şi – prin lucrarea mâinilor, post şi rugăciune - încearcă să-şi ispăşească vina. Neavând pace-n suflet, reuşeşte – prin puterea rugăciunii neîncetate – să dăruiască pace altora, care-l vizitează din depărtări şi văd în el un făcător de minuni. Dăruind altora ceea ce el nu are, va dobândi până la urmă şi el pacea lăuntrică, după întâlnirea neaşteptată (oare?) cu cel pe care credea că l-a ucis.
Până aici toate bune şi frumoase, numai că prea adesea Ostrov e un film care se comunică mai cu seamă prin dialog şi printr-o naraţiune de ordin livresc, nu cinematografic. Ori filmul (ca artă, spre deosebire de filmul propagandistic) presupune altceva, presupune un limbaj propriu, cinematografic. Altminteri – pentru predici, de exemplu - ne-am duce la biserică sau am citi (ori asculta audio books). Imaginea Ostrov-ului (exotică şi simplistă, declamativ cucernică), ce poartă marca Discovery Channel, dă senzaţia că – într-un mod străin de apofatismul ortodox, de simplitatea şi măreţia icoanelor bizantine (care l-au inspirat cândva în chip strălucit pe un regizor nepereche precum Andrei Tarkovski) - îţi oferă totul pe tavă. Nici un „joc secund”, niciun tâlc ascuns nu te seduce.
Literal, filmul lui Pavel Lunghin este fidel – prin ilustrarea repetată a unor tipicuri de rugăciune pravoslavnică, prin punerea pe tapet a unor frequently asked questions în mediul ortodox (avortul, spovedania, iertarea, exorcizarea, despătimirea, moartea etc.) - tradiţiei ortodoxe. În acest sens au poate dreptate cei care spun că, într-o formă sau alta, l-ar folosi ca „material didactic-moralizator”, ca „instrument de catehizare”. Totul este direct, „la vedere”, ca-n basmele pentru copii. Să transformi însă Ostrov-ul în film-etalon pentru duhovnicia ortodoxă - aşa cum îl recomandă nu puţine feţe bisericeşti, zeloşi enoriaşi, ori diverse publicaţii aferente - sau să te raportezi la el de parcă istoria cinematografului (chiar şi a „filmului ca rugăciune”) ar începe cu el (ca şi când n-ar mai exista, în lumea mare, şi alte filme care merită toată atenţia – remarcabile nu doar ca idee, ci şi ca formă, la limbaj cinematografic: Pământ (Zemlia), Nazarin, Simion al Deşertului (Simón del desierto), Viridiana, Evanghelia după Matei (Il vangelo secondo Matteo), Fragii sălbatici (Smuntrostället), A şaptea pecete (Det sjunde inseglet), Lumină de iarnă (Nattvardsgästerna), Persona, Pather Panchali, Povestirile lunii palide după ploaie (Ugetsu Monogatari), Cei şapte samurai (Shichinin no samurai), A trăi (Ikiru), Rashomon, Poveste din Tokyo (Tokyo Monogatari), întreaga creaţie cinematografică a lui Andrei Tarkovski şi încă altele - despre condiţia omului, despre despătimire), mi se pare cam câş.
Dar – cine ştie? – fiecare epocă îşi are poate operele şi capodoperele pe care le merită. Se poartă, iată, genul concis-descriptiv (uşor de urmărit şi de digerat, fără niciun efort intelectual, fără nicun apel la tezaurul culturii universale) şi în filme ce se vor „duhovniceşti”, cu „respiraţie spirituală” şi teme escatologice.

Thursday, 20 November 2008

TOP RO VIDEO HITS

18 ani (Vama Veche)

Dacă ai şti (Direcţia 5)

Dorul (Vasile Vasilache jr. / Van Noizz feat. Maria Radu)

Invisible Movies (Adrian Enescu)

Într-o zi (Class)

La tine aşa vrea să vin (Bere Gratis)

Pas cu pas (Van Noizz feat. Maria Radu)

Ridică-mă la cer (B.U.G. Mafia feat. Loredana Groza)

Şpriţ de vară (Sarmaelele reci)

Tata (Timpuri Noi)

Cu moartea pe moarte călcând

O vorbă din popor spune: Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. O înregistrare video neprofesionistă a unuia din cele mai izbutite spectacole de teatru din anii 80 – Karamazovii, în regia lui Dan Micu – mă face să cred, o dată mai mult, că omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Că, în chip tainic, întâmplările (cel mai adesea dramatice şi violente) îl pot ajuta să se descopere în chip nebănuit. M-aş opri acum la o singură secvenţă din acest spectacol. Karamazov-tatăl (George Constantin) îi întreabă pe doi dintre fiii săi dacă există nemurire. Îl întreabă mai întâi pe nihilistul Ivan (Alexandru Repan), care-i răspunde sec: „Nu!” „Dar diavolul?” „Nici el”. Se întoarce atunci asupra fiului său mai mic, neprihănitul Alioşa (Dragoş Pâslaru), care, drept răspuns, strigă: „Există! Există!”.
Nici prin cap nu-mi trecea că îl voi întâlni cândva in the flesh pe interpretul miliţianului din O lacrimă de fată (1980) debutul în regia de film al operatorului Iosif Demian (Nunta de piatră, Duhul aurului) – şi că vom ţine apoi legătura pentru mulţi ani. N-am mai revăzut acest opus de referinţă (pentru cinematograful românesc de avangardă al anilor 80) până nu de mult, însă gesturile de gazdă ale personajului jucat acolo de Dragoş Păslaru mi-au rămas întipărite-n memorie. În primele minute ale filmului avea menirea să ghideze (de pe o bicicletă, asemenea Puştiului din Concurs) echipa de procurori sosiţi undeva la ţară să investigheze decesul unei fete. Eram astfel invitaţi şi noi, spectatorii, să pătrundem în poveste. L-am revăzut apoi în 1981, în Pruncul, petrolul şi ardelenii (regia Dan Piţa), unde era un bandit (Collins) antipatic, purtător de cercel în ureche. În acei ani asta nu se putea trece uşor cu vederea şi detaliul avea să-i asigure popularitatea. L-am revăzut apoi în rolul unui tânăr stingher, tocmai externat dintr-un spital, care caută cu disperare (şi zadarnic) să petreacă Revelionul cu un prieten. Este o secvenţă din Secvenţe – tripticul lui Alexandru Tatos din 1982. Când filmarea încetează, îl vedem pe interpretul acestui tânăr cum încearcă să smulgă o apreciere pozitivă de la regizor (era de fapt o filmare cu camera ascunsă pentru un plus de ciné vérité): „Cum a fost? A fost mişto?” În Concurs Dragoş Pâslaru era şeful Echipei de Intervenţie, care avertiza participanţii la concursul de orientare turistică să părăsească pădurea înainte de lăsarea serii. Toţi membrii acelei Echipe erau îmbrăcaţi în negru şi aveau imprimat un I mare, alb, pe piept. Într-un cadru îl vedem cum mimează dirijarea unei arii de operă ce se aude la tranzistorul Puştiului jucat de Claudiu Bleonţ. Toţi concurenţii stăteau cuminţi şi ascultau fără să crâcnească. Aluzia la mecanismele statului poliţienesc era evidentă. Din familia personajelor singuratice interpretate de Dragoş Pâslaru face parte şi Pavel (din Singur de cart al lui Tudor Mărăscu), tânărul ce încearcă să pună punct trecutului său (făcuse – ca şofer - un grav accident de maşină, în care şi-au pierdut viaţa chiar părinţii săi) şi s-o ia de la capăt. Tineri surprinşi în plin proces de recuperare morală sunt şi Culi din Ochi de urs (regia Stere Gulea, 1983) şi Veanu din Umbrele soarelui (regia Mircea Veroiu, 1986). Amândoi şi-au pierdut soţiile şi, pentru că încă le iubeau, traversau clipe de nostalgie proustiană.
Rolul din Să mori rănit din dragoste de viaţă (1983) – un legionar – avea să-l pregătească pentru întâlnirea crucială cu personajul Horia Sima din Drumeţ în calea lupilor (1988). Filmul lui Constantin Vaeni a ieşit pe ecrane abia în primăvara lui 1990, în preajma primelor alegeri de după 1989. Era perioada mitingurilor de protest din Piaţa Universităţii, iar Dragoş Pâslaru juca un rol important în acele manifestaţii. Era una din figurile cele mai respectate. A urmat celebra mineriadă, în 13-15 iunie 1990. Apariţia sa în rolul lui Horia Sima avea să fie transformată în capital politic. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost o experienţă-limită, o coborăre în infern. În documentarul lui Stere Gulea (produs de Lucian Pintilie), Piaţa Universităţii (1991) actorul avea să spună că nu şi-a putut imagina niciodată că oamenii pot înmagazina atâta ură şi barbarie. Deja circulau peste tot afişe cu actorul îmbrăcat (pentru rolul din filmul lui Vaeni) în Horia Sima. Se referea la un bătrân (aprig apărător al acalmiei la care făcea apel noul regim) care îl lovea până la desfigurare pentru vina, imaginară, de a fi...legionar. „A fost prins şi bătut cu bestialitate de mineri în dimineaţa zilei de 14 iunie. Atunci, în acele momente – scrie Răzvan Bucuroiu în Lumea credinţei - a văzut moartea cu ochii, fiind adus în moarte clinică în urma loviturilor de ciomag primite în faţa Universităţii. După ce a ieşit de la Spitalul de Urgenţă, întrebat fiind de un jurnalist despre suferinţa şi jertfa sa civică, Dragoş Pâslaru a răspuns din toată sinceritatea inimii: Erou, eu?! Adevăraţii eroi sunt doar cei de sub iarbă...” Zguduitoarea experienţă din acea vară fierbinte a fost urmată de o înviere. A fost preţul pe care actorul l-a plătit pentru a lăsa să se nască în el „făptura cea nouă”.
Oscar Wilde (citat de Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii) spunea că „iureşul vieţii cotidiene ne împiedică să intrăm în contact cu realitatea” şi că „i-au fost necesari ani de închisoare, de izolare si singurătate pentru a putea să stea faţă către faţă cu realitatea. Se întâmplă în relaţia dintre ins şi realitate ceea ce se întâmplă cu oricare dintre noi când într-o mulţime de oameni zărim figura unui prieten. Îmbulzeala cea mare ne împiedică să ne apropiem de el şi piere din raza noastră vizuală, se pierde în mulţime, ni se ascunde”. Pentru actorul Dragoş Pâslaru vara anului 1990 a fost, poate, adevăratul contact „faţă către faţă” (atât cât e omeneşte posibil în această viaţă) cu realitatea. A mai jucat în câteva filme (A unsprezecea poruncă de Mircea Daneliuc, Balanţa şi O vară de neuitat de Lucian Pintilie, Şobolanii roşii de Florin Codre, Femeia în roşu de Mircea Veroiu) şi piese de teatru (...au pus cătuşe florilor în regia lui Alexander Hausvater, Teatrul seminar în regia lui Dragoş Galgoţiu), iar apoi – cu filmul lui Alexandru Maftei, Fii cu ochii pe fericire - şi-a luat adio (adică à Dieu) de la platourile de filmare şi de la scenă pentru a răscumpăra timpul prin rugăciune la mănăstire şi, mai recent, la schit. Într-un fel, a aplicat soluţia lui Soljeniţân (citat de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) pentru ieşirea dintr-un spaţiu totalitar: individul se salvează prin „moartea consimţită”, prin „luarea unei hotărâri ce implică ruperea definitivă cu trecutul”.
Culi Ursache, personajul pe care Dragoş Pâslaru l-a jucat în filmul lui Stere Gulea, a ales izolarea la o cabană. Acolo îşi înţelegea, ierta şi – prin înduhovnicirea sa progresivă - exorciza viaţa. Atunci şi acolo, la porunca Pustnicului, răul („ochiul de urs = dracul” – spune Monahul) era biruit. Schitul unde vieţuieşte acum Dragoş Pâslaru aka Monahul Valerian este în mijlocul naturii. Codrii care cândva erau platou de filmare (la Ochi de urs) i-au devenit casă şi prieten nedespărţit. Aici, în chilia sa izolată din Munţii Căpăţânii, a ales să se cureţe de păcate prin post şi rugăciune, să caute comoara cea mai de preţ pentru un om: împăcarea cu sine.

Wednesday, 19 November 2008

Recurs la top ten

Ei, da. Era vremea să aibe şi România un clasament al celor mai bune filme autohtone. Ca în orice top, intervin – inevitabil - şi preferinţele personale, aşa-zisele „plăceri vinovate”, jocurile de culise. Imaginea pe care o închipuie primele zece titluri din pluton este – nu se poate altfel – tributară, mai mult sau mai puţin, conjuncturii şi, în ultimă instanţă, slăbiciunilor omeneşti.
Vârf de lance în această primă ierarhie oficială a producţiilor româneşti e Reconstituirea. Niciun alt film românesc de dinainte de 1989 nu a reuşit să surprindă mai atent, mai fără menajamente (dar şi mai acid, mai caustic) viaţa şi relaţiile umane dintr-un stat poliţienesc. Prin urmare, recunoaşterea valorii sale reprezintă un necesar şi târziu act de dreptate pentru filmul lui Pintilie. De asemenea, cu greu ar fi putut fi omise din primele zece titluri şi clasicele („prăfuite antichităţi”, după unii) Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră şi Moara cu noroc. Celelalte trei filme ante-1989 (Secvenţe, Proba de microfon şi Croaziera) au fost alese parcă anume spre a justifica frenezia cu care sunt întâmpinate şi răsfăţate de critică filmele post-2000 ale tinerilor regizori. Trei dintre ele sunt prezente (conjunctural, îndrăznesc să cred, în cazul filmului lui Porumboiu) în actualul clasament: Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi A fost sau n-a fost?. Selecţia – arată Cristina Corciovescu – stabileşte „unele filiaţii şi verifică ideea că rădăcinile „neorealismului" românesc actual, cu succesele lui internaţionale, se află în cele mai bune filme româneşti ale deceniilor anterioare”, iar „vocaţia pentru realism, pentru prelucrarea artistică a informaţiilor primite din viaţa cotidiană (în contrast cu pseudorealismul impus) nu mai trebuie demonstrată”. Până aici, toate bune şi frumoase. Totuşi, o mică nedumerire parc-aş avea. Era neapărat nevoie de două filme de Mircea Daneliuc? Să fie, de exemplu, Concurs-ul lui Dan Piţa, Imposibila iubire de Constantin Vaeni (surclasat în top-ul lărgit de filme ca Dacii, Capcana mercenarilor sau Păcală) şi mai ales filmele lui Mircea Săucan (Meandre şi 100 lei) – prezenţe cu totul aparte în cinematografia românească (cel puţin) prin apropierea de zone superioare ale permanenţei umane, prin proiecţia obişnuitului, firescului, realului în divin, prin descifrarea unui contur mitic în adâncurile poveştii - mostre de „pseudorealism impus”? Aşa stând lucrurile trebuie să ne mulţumim – for the time being ­– doar cu poezia şi eleganţa „apolinică” a filmelor clasice (Pădurea, Nunta, Moara) inspirate din realităţile sfârşitului de secol XIX sau începutului de secol XX. Din filmele generaţiei 60-70 (cu subiecte din realităţile contemporane ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX) trebuie să acceptăm că – în prezentul top ten - nu există loc decât şi numai pentru poezia frustă, „minimalistă” din „prelucrările artistice” ale lui Pintilie, Daneliuc şi Tatos.
Motive de speranţă (pentru un plus de fair play) însă există. Critica de film este în curs de dezmeticire, pentru că, iată, 100 lei de Mircea Săucan – difuzat exclusiv în regim de cinematecă, aproape necunoscut până şi pentru connoiseuri – e pe locul 25, iar poziţia a 11-a revine (surprinzător şi îmbucurător totodată) insolitelor Meandre. Film difuzat cu extremă parcimonie (deşi a marcat, la vremea sa, o adevărată revoluţie estetică în cinematograful românesc), Meandre – scria cândva eminentul teoretician şi estetician al filmului care a fost George Littera – este „unul din cele mai iconoclaste filme pe care le-a produs Buftea (fără să aibe aerul unei polemici declarative) şi sunt convins că îşi va relua locul în ierarhia reală a valorilor atunci când critica – în curs de dezmeticire – va proceda la reexaminarea lucrurilor.”

TV sine Teo

Unul din subiectele pe val zilele astea e retragerea din televiziune a lui Teo – vedetă autohtonă fabricată de mass media ultimilor 10-15 ani. Ţi se rupe inima când citeşti mesajele de solidaritate (venite din partea unor colegi de breaslă, altminteri simpatici, precum Cârcotaşii sau Alin Ionescu de la Cotidianul) şi regretele patetice pentru – vezi Doamne – perioada nefastă prin care trece ea. Comentatorii on line îşi spun părerea la obiect, fără politeţuri şi menajamente: „Slavă Domnului că am scăpat de acest monstru, vector al greţosului fenomen numit manelism. Păcat că nu a dispărut de pe sticlă înainte de a fi promovat toate non-valorile pe sticla tv a canalelor pe care s-a produs. Ce privelişte grotescă a putut să fie de-a lungul acestor ani! Bleah!” sau „…Regrete, regrete, dar să nu facem abstracţie de cuvintele cheie ale diverstismentului practicat de măreaţa doamnă Teo: vulgaritate, mitocănie, umor grosolan, show-uri de două parale, interlocutori cu IQ minim. Eu cred că merită o foaie în istoria diverstismentului de doi lei.”

Ce e val ca valul trece, dar - chiar dacă Teo pleacă - vulgaritatea, mitocănia şi umorul grosolan continuă să domnească în presa audio-vizuală şi scrisă. Pentru că, nu-i aşa, asta face rating în România.

Tuesday, 18 November 2008

ONCE UPON A TIME IN THE CINEMA & more: Tăcerea lui Alioşa

ONCE UPON A TIME IN THE CINEMA & more: Tăcerea lui Alioşa
http://www.esnips.com/doc/7c5739d5-790c-4c0d-aa2e-d00cd26e2592/Cor

Tăcerea lui Alioşa




Dodeskaden

Fiind copil, îmi doream – spre disperarea mamei – să mă fac vatman, atunci când voi fi mare. Dodeskaden, filmul lui Kurosawa din 1971, mi-a amintit (când, prin 1986, l-am văzut prima oară) de teribila pasiune din copilărie pentru tramvaie. Îmi plăcea să călătoresc cu ele (pe singurele linii existente pe-atunci: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8) ore-n şir, să intru-n vorbă cu vatmanii şi vatmaniţele, să le botez (Mioru, Bosumflatu etc.), să trasez cu creta imaginare linii de tramvai şi macazuri pe linoleumul internatului de fete unde locuiam – între 1974-1977 – cu mama, să mă transform în neobosit vatman al acelor machete de jucărie. Recent am descoperit nişte fotografii vechi (trimise de Raluca pe mail) cu diverse tramvaie timişorene, răscolitoare de amintiri...Tramvaiele trec, amintirile – câte mai sunt – rămân.

Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!

Încă un maraton de vizite. Pe scurt: vineri am ajuns la Sibiu (pentru Faust-ul tulburător, montat de Silviu Purcărete pe muzica lui Vasile Şirli într-un spaţiu neconvenţional: imensa hală Balanţa, cu Ofelia Popii - Mephisto), iar seara am înnoptat la Pensiunea Maria din Gura Râului (unde – spune IL – Lucian Blaga ar fi scris versiunea sa a Faust-ului goethean), un loc foarte primitor în care am servit o cină şi-un mic dejun pe cinste (hrană delicioasă – meatfree - la discreţie, din produse naturale, iar ca bonus un mini-concert ad-hoc de colinde tradiţionale ardeleneşti, interpretate de hâtra gazdă şi de Ionuţ); sâmbătă am trecut pe la Muzeul „Astra” al Civilizaţiei Tradiţionale din Sibiu (unde IL e curator), apoi am mers la mănăstirea Şinca Veche (click pe sferele galbene) pentru rugăciunea de opt zile (în prezenţa naşilor şi finilor) de la cununia lui Claudiu cu Tatiana; am înnoptat la Academia de la Mănăstirea Sâmbăta (unde am întâlnit un grup zgomotos de liceeni din Bucureşti, care au nimerit în acel loc de parc-ar fi picat din lună); duminică am pornit spre schitul Pătrunsa.
Distanţele n-au fost tocmai scurte, însă a meritat efortul. Cu Pr. Valerian ne-am întâlnit duminică, după Sf. Liturghie. Cum afară a fost soare şi cald, ne-am plimbat puţin (noi trei, Oana şi Marius, Claudiu şi Tatiana) cu Pr.V prin împrejurimile Pătrunsei - moment în care îmi venea să strig (ca Faust): Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă! Din tot discursul apologetico-dogmatic al Pr. reţin – ca aftertaste – gândul că, în ciuda a ceea ce credem în clipele de tulburare, nu suntem singuri. Că nu suntem cu totul stăpâni pe viaţa noastră, ci altcineva ne ocroteşte sau pur şi simplu se retrage şi ne lasă în voia patimilor noastre, iar atunci nici nu mai e nevoie să ne pedepsească. Că, în fine, problema care se pune este – folosind cuvintele Părintelui – spargerea buboiului (despătimirea), asumarea drumului înapoi înspre izvoarele de gând şi simţire când – asemenea copiilor nepervertiţi încă – nu ştim ce-i făţărnicia, vicleşugul, ţinerea de minte a răului, mânia sau ura.
La întoarcere am oprit într-o benzinărie să cinăm. Pentru că localul numit Viva (prezent în majoritatea benzinăriilor) nu avea mese şi scaune, am intrat alături într-un Mc Donald’s. Am revenit în acest fast food, emblematic pentru lumea contemporană, cu durerea de a fi simţit că am lăsat în urmă clipele de taină de la Pătrunsa. Cu nevoia de a recompune din memorie cea din urmă întâlnire (de până acum) cu Părintele.

Friday, 14 November 2008

Spleen vs. iluminare

Am revăzut – cu butterflies in the stomach – Meandre, alături de un grup de cinefili. Între ei s-au aflat şi câţiva tineri care erau pur şi simplu rătăciţi în amfiteatrul A 02 (pentru că A 01 găzduia o proiecţie de filme documentare şi a furat câteva zeci de posibili spectatori de cinematecă). „Să ştii că adevărul, frumuseţea, iubirea există, nu sunt vorbe-n vânt!” – îi spune arhitectul Petru (nevoit să construiască barăci şi să facă afişe despre creşterea iepurilor în loc să proiecteze case) tânărului neliniştit (şi neîmpăcat) ce tocmai ieşise din adolescenţă şi vrea, disperat, o vorbă de încurajare de la cel pe care-l consideră tată. „Ce să-ţi dau în schimb? – întreabă Puştiul. Îţi dau soarele, plaja, marea...” „Sunt ale tale?” Ultima vorbă din film: „Daaaaa!Meandre este astfel filmul iluminării, al aflării tatălui şi al împlinirii adolescentine, nu doar al iubirilor neîmplinite cu (puternice) ecouri din Michelangelo Antonioni. Este – spre deosebire de filmele italiene ale spleen-ului, de nouvelle vague – un film solar, luminos. M-am bucurat să redescopăr pe ecran Gara de Nord a Bucureştiului, prin care tocmai am trecut zilele trecute, cu ocazia vizitei noastre în capitală. M-a bucurat gândul că am călcat pe urmele pe care păşiseră cândva Mircea Săucan şi formidabila sa echipă.

P.S. Săptămâna viitoare, fiind prima din Postul Crăciunului, e rezervată – la sugestia lui Radu – filmului Ostrov. Nu l-am văzut, dar se pare că acum – fiindcă nu m-am opus - n-am încotro. Eu aş fi propus Copacul dorinţelor de Abuladze (artistic şi mai puţin „dogmatic”). Cu o altă ocazie...

Wednesday, 12 November 2008

JMJ

Duminică dimineaţa, după trei ore de somn, am ajuns (însoţiţi de ai mei in-laws) la Liturghia de la capelă, unde am întâlnit mulţi oameni dragi, între care pe ­folk-istul Călin şi ai săi şi pe – rara avis – Florin Doboş cu nevastă şi cei trei copii ai lor.
Seara am vrut să ajung neapărat la Zilele Blues-Jazz de la Capitol. Am prins astfel recitalul sextetului croat Another Spring (prezentator: Florian Lungu). Au cântat classic jazz de tip main stream, nesperat de smooth & relaxing.
Spre midnight finii noştri ne-au dus la gară. Cuşeta (de 6 persoane) a fost curată. Mai puţin – trăim doar în România – privata, care dădea pe dinafară şi părea dintr-altă lume, în care igiena şi bunul simţ sunt noţiuni şi practici necunoscute încă. (So what – nu-i aşa? Sunt atâtea altele mai importante în lumea asta decât igiena şi păstrarea în curăţenie a privatei...)
Luni dimineaţa am ajuns la Bucureşti. Ne-au aşteptat cu maşina Dan şi Alex. Am mers la Bebe & Coca (fratele şi cumnata lui Dan), unde-am stat până pe la prânz. Atunci a venit de la şcoală şi Daria, nepoata lui Dan care e în clasa I. Pe Matei, fratele ei cu doi ani mai mare, aveam să-l întânim aboia seara. Tot atunci aveam s-o revăd (după aproape zece ani) pe mama lui Dan, în care nu mă pot abţine să n-o văd pe Luminiţa Gheorghiu, minunata actriţă care-a jucat-o pe Catrina Moromete. Pe la prânz am plecat în centru. În Piaţa Victoriei ne-am întâlnit cu Adrian Enescu. Am stat cu el pe o bancă în parc, în timp ce Raluca s-a ocupat de Theodor şi de Daria. De. A.E. m-am despărţit cu o plasă plină de CD-uri cu diferite muzici şi-un hard pentru computer. Daria a fost inepuizabilă cu poveştile ei - l-a cucerit şi pe A.E., iar mie chipul şi temperamentul ei mi-au amintit de actriţa deosebit de pretty, Adriana Şchiopu (interpretă în Concurs, Croaziera, Sfârşitul nopţii). După cină am pornit – cu Dan şi cu Theodor - spre Sala Polivalentă. Raluca mai rămăsese o vreme în centru cu VS şi SP, ajunşi din Timişoara tot pentru concertul extraordinar al lui Jean Michel Jarre. Seara, timp de aproximativ 90 de minute, Sala Palatului s-a transformat miraculos în pistă de aterizare pentru nave spaţiale, asemenea celei din memorabilul film Close Encounters of the Third Kind: numeroase synthesizers, oglinzi, lasere, lumini colorate, videoproiecţii şi un sunet – poate prea tare - inconfundabil (chiar muzica – îmbunătăţită, remixată – din primul său album, Oxygene) purtând marca Jean Michel Jarre au fost ingredientele acestui mega-concert. Theodor a ascultat atent şi a recunoscut – spre deosebire de mine – cele şase momente din Oxygene. Cei aproape 5000 de spectatori l-au ovaţionat pe JMJ, căruia i-au smuls două bisuri şi promisiunea de a reveni în Bucureşti şi pentru un concert outdoors.
Marţi dimineaţa m-am întâlnit cu amicii mei cinefili - mai tinerii, IM şi VV, timişoreni stabiţi acum în Bucureşti. Am povestit despre filmul românesc, despre film în general. Sunt amândoi nişte figuri, iar bogăţia lor se numeşte entuziasm de cinefil. El, entuziasmul, nădăjduiesc să-i ţină tineri cât mai multă vreme, dacă şi-l altoiesc cu – vorba Elenei Dulgheru – „har, ceva cultură şi seriozitate (peste care suprapui, dacă vrei, şi sosul ludic personalizator”. Am atins cu ei şi delicata problemă a imposturii în critica actuală de film din România. Impostură care, ce-i drept, este ademenitoare. Dă bine să te afli în treabă, să murdăreşti, să fii cinic. Să fii „cool”. Atunci însă când viaţa nu-ţi mai pare atât de lungă, nu mai dai atenţie tuturor răutăţilor, bârfelor, scandalelor, pamfletelor pentru că – tot E.D. o spune – „se moare repede din asta - clinic şi neurologic, în primul rând”. Pe la 15.45 (nu mult după ce am fost apelat de Pr. Valerian de la Pătrunsa, pe care sperăm să-l revedem în câteva zile) am urcat într-un IC (inter city) cu direcţia Timişoara. Interiorul garniturii e impresionant, parcă n-ar fi tren de clasa a doua din România anului 2008. Ei bine, în clipa când intri în privată, mizeria şi miasmele te coboară cu picioarele pe pământ. În gara Timişoara Nord (which has seen much better days) ne-au aşteptat Claudiu şi Tatiana. We’re back home again, but not for too long.

The wedding

Sămbătă după amiaza (pe 8 noiembrie, de Praznicul Sf. Arhangheli Mihail & Gavril) ne-am intrat în pâine (Raluca et moi) ca nuni. Astfel, the groom & his parents au trecut pe la noi şi apoi am mers împreună to collect the bride (photos here). Mirii arătau absolutely gorgeous. Am ajuns la bisericuţa de la Mitropolie, unde se formase deja o coadă. Până la venirea preotului coada s-a îngroşat simţitor. Au urmat primele emoţii din timpul slujbei de cununie, ca naşi. Cantorii (DB & OC) s-au descurcat de minune. Pr. CR a fost un master of ceremony care ne-a tuşat – prin felul în care a slujit şi-a predicat - pe toţi. La ieşirea din biserică am aruncat cu brown rice pe miri. Apoi am fost cu ei la poze, în Parcul Rozelor din apropiere. Se întuneca, dar pozarii aveau reflectoare şi blitz-uri bune.
Recepţia a fost – ca şi slujba laică de la oficiul stării civile, ca şi prânzul de după, ca şi cununia religioasă de la bisericuţa Mitropoliei – un succes şi o mare pricină de bucurie. E clar că nici Mike şi nici Gabe n-au stat cu mâinile-n sân, ci ne-au luat pe toţi – şi pe miri mai ales – în palmele lor îngereşti. Indeed: every good and perfect gift comes from above. (Da, da, da, e o „figură de stil”, domnilor ultra-raţionalişti care citiţi aceste rânduri şi strâmbaţi din nas pentru că nu credeţi în existenţa îngerilor / arhanghelilor / demonilor etc. Dar e o metaforă vie, nu o simplă vorbă-n vânt.)
Mirii au dansat cei dintâi un blues cu sonorităţi şi versuri...marinăreşti: Sailing (Rod Stewart). Naşii au optat şi ei pentru un blues (dar autohton): Bună seara, iubito – unind astfel dimensiunea orizontală („I am sailing home again across the sea / I am sailing stormy waters to be near you, to be free”) cu cea vericală („bună seara, iubito / te-aştept ca din cer”). Muzica - de diverse genuri - a fost mereu agreabilă. Pentru un ceas am fost (cu dezlegare de la miri) ajutor de DJ şi am ales câteva piese româneşti (Iubirea cea mare, La fereastra ta, Vara amintirilor, Te-am găsit, Să nu uităm trandafirii, Te-aş alege din nou, Gaşca mea, 1000, Baby, Numele tău, Medley cu Florin Bogardo Stela Enache, Romanţă fără ecou etc.). La debutul meu ca assistant DJ am comis totuşi o gafă (când am făcut selecţia, am inclus – deşi lumea nici n-apucase bine să se-aşeze la mese şi să digere aperitivul – Du-mă acasă, măi tramvai), dar am dres-o repede, înainte ca oamenii să asculte de nea Gică Petrescu şi să ia tramvaiul sau taxiul spre casă. Am stat mai mult timp împreună cu grupul de (ex-)ASCOR-işti, pe care-i cunoşteam. S-a mâncat bine (a fost un copios Sweedish bufet), s-a dansat şi s-a povestit până spre dimineaţă.

P.S. Orice nuntă şi orice poveste cu soacre şi nurori îmi aminteşte involuntar de episodul Rut din Vechiul Testament, remixat peste ani şi ani de Iasujiro Ozu în Tokyo Story. Acolo e vorba despre o noră care-şi iubeşte – cu fapta - socrul (şi soacra!) chiar şi după ce îi moare bărbatul, deşi s-ar putea sustrage datoriei faţă de mama defunctului ei bărbat. Din câte îmi amintesc însă, şi-n textul ebraic şi-n filmul nipon (admirabile amândouă) soacrele erau femei rezonabile şi nu sufereau de sindromul Guica. Altfel spus, le dădea mâna - şi lui Rut şi văduvei din Tokyo Story - să fie nurori bune şi devotate.

Saturday, 8 November 2008

Mike & Gabe

De dimineaţă am fost – pentru prima oară - la bisericuţa din parcul Mitropoliei, în care am găsit un iconostas din lemn impresionant sculptat: modele celtice şi tradiţionale româneşti, din acelea folosite de Brâncuşi în a sa Coloană fără sfârşit. Pr. SD a slujit Utrenia şi Liturghia de Praznicul Sf. Arhangheli Mihail & Gavril, care mi-a amintit de Cerul deasupra Berlinului, dar şi de Jacob’s Ladder, de Angels in America, dar şi de îngeraşul acela baroc de pe o placă metalică dată la topit în Ciocârlii pe sârmă, sacră imagine recuperată pe neve – şi cu folos, avea să observe joi seara un entuziast spectator – de poliţistul gelos. Sărbătoarea de azi a fost un prilej de a pomeni – în limbaj parabolic - despre despărţirea neghinei de grâu, la seceriş. (Dar ce vină are neghina că-i neghină?) Despre despărţirea lui Lucifer (şi a cetei lui) de făpturile fără trup ale îngerilor, pentru a fi – tot la seceriş – judecaţi şi trimişi la eternal boiling. Pentru a furniza – vorba lui Blaga - lumină raiului. Tatiana, Claudiu şi Theodor s-au împărtăşit, după care am mâncat toţi cei prezenţi anafură plăcut mirositoare din pâine bună de casă. Dorin Berian şi încă un băiat s-au învrednicit în a ne cânta părţile aferente cantorilor din Liturghie. A sunat straşnic.


Cântec de oameni

O stare de bine mi-au pricinuit cântecele lui Vali Sterian (Veac XX, Amintire cu haiduci, Vino Doamne) pe care le-am reascultat datorită CD-ului scos de JN. Nici versurile din Cântec de oameni nu-s rele („Hei, aici la noi / Pe acest pământ / Oameni buni au fost / Oameni buni mai sunt. / Şi tot ce curge-n noi / Iubire sau durere / E din străbuni venit / Şi ce-i străbun nu piere...”) şi calcă perfect pe însăşi concepţia mea de viaţă – o nebunie fără de care aş înebuni în această lume acră în care homo homini lupus est.
Aflu că într-un recent top al celor mai frumoase melodii româneşti difuzate la Radio România, piesa lui Florin Bogardo, cântată de Aurelian Andreescu, Tu eşti primăvara mea (versuri: Ioana Diaconescu) a ajuns pe locul întâi, surclasând Bună seara, iubito a lui Adrian Enescu (Loredana Groza feat. Ion Caramitru, versuri: Lucian Avramescu). Sigur, mi-ar fi plăcut să câştige piesa lui A.E. dar nu mă deranjează nici acest rezultat. La urma urmei, Florin Bogardo e şi el un profesionist şi un artist extrem de sensibil. Chestie de gust până la urmă (şi/sau de jocuri de culise), altminteri şi A.E. şi F.Bogardo, împreună cu Anton Şuteu, Doru Căplescu sau Richard Oschanitzky sunt mărci ale calităţii şi îşi merită fiecare locul întâi. Sunt, cu toţii, de linia întâi. M-aş fi întristat dacă a treia clasată (compoziţie de Marcel Dragomir) ar fi fost câştigătoarea. Deşi se putea mult mai rău şi decât Marcel Dragomir...
M-am întâlnit cu un coleg dascăl (ceva mai în vârstă ca mine), care – deşi de profesie inginer – a făcut şi teologia. Acum este în ultimul an şi mi-a spus că vrea să respire vreo 2-3 ani înainte de a se înscrie la un eventual master. E fed up cu ortopraxisul din lumea pravoslavnică. Prea multe bărbi şi prea multă barbă. Cred că îl înţeleg, deşi – thank God for that - nu cunosc „din interior” lumea bărbilor ortodoxe.
Theodor merge bine cu citirea în Braille şi, strunit de învăţător e mai cuminte şi mai atent. Astă-seară am fost cu el la filarmonică (unde am primit toţi trei o legitimaţie permanentă, după ce directorul a citit articolul despre Theodor în ziar) la un recital jazz Ionuţ Ştefănescu & friends (actorul Eusebiu Ştefănescu, Doru Roman la pecuţie, Horia Maxim la pian şi Pedro Negrescu la contrabas). Au cântat – între altele – teme din John Williams (Schindler’s List), Dave Brubeck şi Johnny Răducanu.

Thursday, 6 November 2008

Mirii anului 2008

Inocenţa copiilor care sunt gata să-ţi mărturisească năzbâtiile cu maximă transparenţă e dezarmantă. Voinţa tinerilor de a-şi face jurăminte şi de a-şi puncta viaţa cu momentele oficierii unirii (irepetabile, solemne) este, în felul ei, prilej de uluire, în care spui: life is a miracle as long as people get married.
Cu Raluca am participat astăzi (împreună cu Theodor, desigur) ca witnesses la căsătoria civilă a lui Claudiu şi a Tatianei. Prilej cu care le-am cunoscut neamurile apropiate – extremely nice and easy-going - şi ne-am reîntâlnit cu mutual friends (OB & MM) la Casa de Cununii de la Iulius Mall. A fost o zi superbă şi ca vreme şi ca timp petrecut împreună pe terasa Mall-ului şi, în prelungiri, la restaurantul Daf Jr. din comuna Giroc. Alegerea noastră ca witnesses la cununia civilă şi – peste două zile – ca nuni la cununia lor religioasă, o resimţim bucuroşi ca pe o participare a noastră la o rânduială bună, ca o invitaţie la responsabilizare, ca pe o invitaţie la părtăşie. Ca pe un dar de preţ pe care îl primim wholeheartedly. Mirii au fost – sunt – gorgeous şi totul s-a desfăşurat firesc, sub un cer senin şi la temperaturi ridicate, mai degrabă de august decât de noiembrie. Terasa restaurantului Daf Jr. este un unicat în zonă şi o oază de occident: design, decoraţiuni, cascada şi pârâul (artificiale, desigur), meniul delicios şi mai mult decât îndestulător şi – last, but not least – grupul sanitar încăpător, plăcut mirositor şi decorat cu faianţă şi gresie care cad la fix pe gusturile noastre.
Seara am trecut pe la sala unde au loc proiecţiile de al Documfest. L-am întâlnit pe dl. L.I. care se bucura de prezenţa celor peste 200 de spectatori într-o sală aliniată (ca de altfel toate sălile din clădirea respectivă: Casa Oamenilor de Afaceri) la standardele europene. Demersul d-lui de a organiza acest festival în Timişoara este lăudabil. Pe la 7.30 am ajuns la UVT unde am pregătit proiecţia cu filmul ceh în regia lui Jiri Menzel, Ciocârlii pe sârmă. Au fost – din nou – studenţi foarte mulţi şi foarte receptivi. Cum ar zice învăţătorul lui Theodor, au fost cuminţi şi atenţi. Câţiva s-au angajat în nişte discuţii libere pe marginea filmului, la sfârşit. Pe mine Ciocârliile m-au trimis la Noica (acela din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), la Steinhardt (cel din Jurnalul fericii mai ales), la Sonia Marmeladova (din Crimă şi pedeapsă) dar şi la totalitarismul din 451 Fahrenheit, la Chaplin şi la Căinţa lui Abuladze, la muzica pop românească a anilor 60-70: piesele Canarul (Phoenix) – pentru contextul politic din 1968, când cehii şi românii credeau c-au ieşit din colivia comunistă - şi mai ales Adevărul (Florin Bogardo) – pentru mesajul profund creştin (adevăr = dragoste şi invers).

Bubico

Deunăzi, pe mess, un amic timişorean convertit la capitalism (locuieşte acum în Bucureşti, unde îşi face masteratul în jurnalistică şi lucrează la redacţia unei reviste) îmi dă de veste că un cunoscut critic de film se ia de mine într-o revistă culturală numită Dilemateca. A doua zi Raluca avea să cumpere revista cu pricina şi, citind rândurile (altminteri harmless) care mi-au fost semnalate, mi-am dat seama că ar trebui mai degrabă să mă bucur (pentru că, iată, omul mă citează – chiar dacă nu fără condescendenţă asortată cu maliţie – şi îmi urmăreşte comentariile de pe Liternet, despre care spune că sunt informate) decât să mă supăr: „Mă amuză să citesc, pe excelentul portal Liternet, textele despre cinema (altminteri informate) ale unui anume domn Marian Rădulescu: acesta nu ratează nicio ocazie de a strecura, indiferent de filmul în discuţie, numele Elenei Dulgheru – autoarea unei monografii patetice despre Tarkovski. O fi soţul doamnei? Osârdia cu care o face (periodic şi rapsodic) mă îndeamnă să cred că da. Sau e vorba despre vreun fan înverşunat? Într-un text recent despre Dan Piţa, dânsul nu uită să amintească, într-o paranteză: „cum scria inegalabil E.D.”; prcizarea are acel farmec indicibil cu care cineva ar spune: „cum scria inegalabil Ion Dodu Bălan”... Amicul meu din Bucureşti zice: Te-ai răfuit cumva, cândva cu acest om? Brusc îmi vine-n minte un schimb de replici pe care l-am avut cu autorul rândurilor din Dilemateca pe forumul Cinemagia. Dar asta s-a întâmplat acum vreun an. Deschisesem acolo un subiect de discuţie intitulat „Romanian soundtracks 4ever: Adrian Enescu”. (In)sensibil (din motivele lui) faţă de muzica de film (faţă de muzică în general şi faţă de muzica de film a lui Adrian Enescu în special), domnul critic de film - care (prin ICR, numit fiind de H.R. Patapievici) este acum un fel de ambasador al filmului ro în lume - a emanat următoarele: „adrian enescu - HELP: the horror, the horror! TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invazivă... d multe ori omoara filmu - sau ce-a mai ramas din el " Şi pentru că a cerut ajutor, m-am grăbit să i-l ofer. I-am răspuns: „oare de unde ne vin nouă - cinefili ori nu, 'guru' ori 'novici' pe diverse forumuri, dar oameni până la urma, cu toţii - formulări dintr-acestea apodictice? să fie dintr-o păguboasă autosuficienţă? că muzica din filmele ro (şi nu doar muzica, dar şi SOUND-ul în general, datorită neglijării sau indiferenţei faţă de componenta numită inginerie de sunet ori sound design - treabă care prin alte părţi este o afacere, o meserie executată cu profesionalism) este adesea nepotrivită cu imaginea, cu celelalte componente ale filmului - mai ales după 1989 - este adevarat, însa şi aici mai există excepţii. dar să afirmi că toată muzica românească de film , luată la grămadă, fără nuanţare, fără o profunzime a judecăţii fenomenului (aşa cum e de presupus să găseşti la un critic de film care se respectă) este chiar aşa cum pretinde als (bombastică, groaznică etc.), presupune fie o putere de înţelegere comparabilă cu a unui ... messiah (ceea ce este, totusi, unlikely), fie o dulce şi suavă ignoranţă (corijabilă, totuşi, dacă există dorinţa de îmbunătăţire) ce ţine de 'păcatele tinereţelor' , drept care poate fi iertat...în rest, despre als numai de bine". Meciul continuă. În ziua următoare, Alex Leo Şerban (căci despre el e vorba) răspunde aşa: „DA asha e. MIE 'toată muzik ro d film' mi s pare asha cum am scris mai sus... dar poate k n-am eu ureke muzicală, mai ştii? (sau k prefer filmele fără niciun fel d muzik) k gust (bun) ştiu sigur k am... oricum, nu mă omor după muzik în general: aş putea trăi f bine şi fără ea. case closed.” N-am tăcut nici eu şi i-am răspuns din nou: ...da, bine spus (în sfârşit!): MIE , adică ŢIE aşa ţi se pare că stau lucrurile cu muzica de film românesc, cu muzica de film şi cu muzica în general. mă întreb însă cui servesc – în cronici care se vor scrise de un „connoiseur”, de om cu „gusturi bune” – părerile despre muzica de film ale unuia ce se declară neintresat de muzica de film şi neinteresat de muzică în general, de cineva care spune că poate trăi bine mersi şi fără muzică. în orice caz, nu celor care recunosc şi preţuiesc – folosindu-şi, de bună seamă, facultăţile critice, imaginaţia, sensibilitatea – rolul muzicii (şi al zgomotelor) într-un film, într-o piesă de teatru, în viaţă în general. afirmaţiile de mai sus ale lui ALS îmi par mai de grabă venite din partea unui (cel mult) licean mofturos şi teribilist – un fel de Bubico ajuns la adolescenţă - care spune ceva de genul: da, probabil că nu am organ pentru vedere, că nu mă pricep la pictură, însă mi se pare că amestecul acestor culori e „bombastic, horror”, că tabloul ăsta n-are valoare, că pictura în general n-are valoare, dar pot trăi foarte bine şi fără pictură etc. etc....” Reacţiile n-au întârziat să apară. Unul din forumişti (care se pare că-l cunoaşte destul de bine pe A.L.Ş.) trimite un prim feedback şi răspunde (apropo de ultima întrebare): „Nimănui.”, adăugând (referindu-se la „păguboasa autosuficienţă” pe care o bănuiam la criticul cu pricina): „Pui întrebări retorice”. Iar apelativul de Bubico îl distrează copios: „HAHAHA ! Very funny ! U are a funny guy ! O să te obişnuieşti cu timpul, ăsta e cusurul lui "Bubico".

În privinţa celor scrise în Dilemateca pot spune doar atât. N-am citat-o pe E.D. în fiecare comentariu pe care l-am trimis pe Liternet. Am făcut-o în două rânduri. O dată cu referire la un film de-al lui Tarkovski (în articolul despre Stalker, Zona sau spaţiul taboric) şi atunci când m-am referit la filmele lui Dan Piţa de după 1985 (în textele Pas în doi: Apogeul unui regizor şi Dan Piţa – inspirat şi expirat). Am afirmat că E.D. scrie inegalabil (nu ştiu dacă asta mă transformă într-un „fan înverşunat” de-al ei) doar pentru că am remarcat că – din păcate – este singurul autor ce a publicat o carte (care nu este nici monografie şi nici patetică, aşa cum notează maliţios A.L.Ş.) despre Andrei Tarkovski din România. Îmi amintesc că acum vreo 12 ani am fost la Istambul şi, într-una din librăriile de acolo am găsit nu una, ci câteva cărţi despre marele regizor, scrise de autori turci, la care s-au adăugat alte câteva traduse în turcă. Totodată, cartea Elenei Dulgheru face apropierea (demers lădabil şi - în spaţiul românesc cel puţin - unic) între filmele lui Tarkovski şi icoana ortodoxă, aşa cum o înţelege Tradiţia Patristică a Bisericii de la Răsărit. Cât despre textul referitor la Dan Piţa, am citat-o pe E. D. fiindcă am găsit în rândurile ei (o cronică la Second Hand) o interpretare deloc pătimaşă, justă şi obiectivă a evoluţiei lui artistice, de după 1990 în special. Am remarcat limbajul elegant şi argumentele folosite. Ce-i drept, comentariul E.D. nu este teribilist, şocant, monden-umoral sau justiţiar-apodictic pentru a fi pe gustul lui A.L.Ş. & co. Altfel, cum spuneam şi pe Cinemagia, despre A.L.Ş. numai de bine.