Magic moments

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei a fost comemorat, joi 29 octombrie a.c., în Aula Magna de la A.S.E. Bucureşti printr-un colocviu organizat de respectiva academie împreună cu Florin Caragiu. Guest star: Monahul Valerian, „ucenicul mult iubit” al avvei – aşa cum l-a caracterizat stareţul schitului Pătrunsa (Vâlcea), prezent şi el la eveniment. Ne-am înfăţişat, aşadar, la A.S.E.-ul din buricul Bucureştilor şi noi trei (plus mama Ralucăi, care avea nişte treburi în capitală).

În sleeping car, confort şi curăţenie. Ca de fiecare dată când călătoresc noaptea la vagonul de dormit, mă trezesc atunci când trenul prinde viteză de parcă şi-ar lua zborul de pe şine. Am visat că Monahul urma să joace într-o piesă de teatru, alături de Dana Dogaru şi de Irina Petrescu. Dar am avut şi-un vis din zona horror: Theodor era, împreună cu alţi copii de vârsta lui, pe acoperişul înclinat al unui bloc de patru etaje. Eu eram cu Raluca într-o maşină, îngrozit la gândul că alunecarea – iminentă - le-ar fi fatală. Dimineaţa, after daybreak, s-au perindat prin faţa noastră maghenrniţe satelelor din jurul Bucureştilor şi de la periferia lui. Magherniţe-magherniţe, case pipernicite cu acoperiş de tablă, decor desprins parcă din Cuţarida lui Eugen Barbu (vezi Groapa), dar s-avem pardon: lighenele parabolice nu lipseau de pe nicio clădire. Chiar înainte să coborâm din tren, Raluca vede că a primit un SMS de la Manuela din care aflăm că Pr. Teofil Pârâianu – arhimandritul nevăzător (orb), însă „văzător cu duhul” de la mănăstirea Sâmbăta - a trecut la cele veşnice. Ştiam că în ultima vreme fusese slăbit şi l-au internat în mai multe spitale. Pentru mulţi, lumina gândurilor sale a fost un model şi-o călăuză.

Când am ajuns (cu o întârziere de vreo jumătate de oră) în Gara de Nord, ne aştepta Dan Voinea. Ne-a dus până în Piaţa Romană, unde am debarcat, iar el s-a îngrijit apoi de mama sa care tocmai fusese externată din spital. Am rămas câteva minute la coloane, unde ne-a ieşit în întâmpinare Ghiţa din Pas în doi, alias Petre Nicolae, simpaticul actor pe care-l ştim de-astă vară, de pe culmile Pătrunsei. Vorbisem despre evenimentul în care era implicat Monahul şi urma să ne întâlnim. Am mers tuscinci la o cafenea din apropiere. Ni s-a alăturat, câteva minute mai târziu, şi Ionuţ Mareş, jurnalistul cinefil, cu sistemul nervos încă intact (de vreme ce e gata să-şi sacrifice batalioanele de neuroni în experimente cinematografice autohtone precum recenta premieră a lui Mircea Daneliuc, Cele ce plutesc), pe care l-am întâlnit la proiecţiile cu filmele de cinematecă de la Joc secund. Am căzut de acord asupra metamorfozelor actuale ale emoţiei în cinematograful românesc contemporan, cu aplicare la cazul Moartea domnului Lăzărescu – o naraţiune mai degrabă documentară, „obiectivă” despre o temă arhicunoscută: relaţia bolnav-medic în România anului 2006 (a cărui deplorabilă realitate o profeţea acelaşi Mircea Daneliuc în al său Pat conjugal) atunci când eşti un no name şi nu ai pe nimeni să te păzească (în afara unei asistente inimoase care face şi ea ce poate).

Ne îndreptăm spre A.S.E. (după ce îl felicit telefonic pe Pr. RN – care ne vestise şi el, printr-un SMS, că a murit Pr. Teofil – pentru că e ziua lui de naştere şi pentru fetiţa al cărei proaspăt tătic este) şi constatăm că începerea simpozionului s-a amânat cu o oră. Prilej să intrăm puţin în „atmosfera” locaţiei (Aula Magna): impresionantă, totul (culoare, uşi, fereşti, săli de curs etc.) pare dichisit, plăcut, elegant. Primii pe care îi zăresc sunt regizorul Nicolae Mărgineanu şi actriţa Manuela Hărăbor. Cum „ucenicul mult iubit” al Cuviosului Ghelasie a fost de profesie mim (înainte de a se călugări), jumătate din participanţii la lucrările simpozionului au fost actori, regizori, apropiaţi ai Monahului (rude şi prieteni), veniţi anume să-l revadă, ştiind bine că este o ocazie rarisimă să-l întâlnească in the flesh. Unii din ei nu l-au mai văzut de mai bine de zece ani...Tot zece ani au trecut de când m-am întâlnit ultima oară cu doamna Julieta Ţintea (critic de teatru şi film), prezentă în sală. Cum lângă scaunul unde se aşezase stătea regizorul care l-a adus pe ecran pe Ştefan Luchian, mi-a făcut cunoştinţă cu el. Atâta mi-a trebuit! Am început atunci să povestim de filme şi actori d’antan şi de acum, iar după vreo jumătate de ceas apare şi Petre Nicolae (care jucase un rol de securist de „modă nouă” în drama sa post-1990, Priveşte înainte cu mânie) lângă noi şi-i zice tongue-in-cheek: „Ai grijă ce-i spui lu’ ăsta, că e securist mare. Îmi ştie pe de rost toate rolurile, toate replicile.” După ce mai vorbim despre, între altele, Flăcări pe comori, Cristian Mungiu şi Hanno Höffer, Mircea Săucan şi Dan Piţa, mă retrag lângă Petrică Nicolae şi Ionuţ Mareş. „Aşa, aşa, că doar ai venit cu noi...” – zice mucalit către mine, „fiul risipitor”, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi. Între timp au mai ajuns actorii Cristi şi Gabriela Iacob (pe care îi cunosc astfel in the flesh, după ce zilele trecute ne-am întâlnit pe messenger), Bogdan şi Clara Vodă, Magda Catone, Dana Dogaru (vădit emoţionată de reîntâlnirea cu cel care, pe aceeaşi scenă cu ea, fusese Alioşa în Karamazovii lui Dostoievski/Horia Lovinescu/Dan Micu/Vasile Şirli, iar acum – de peste zece ani – desăvârşeşte căutările personajului dostoievskian in real life, asumându-şi full time destinul caracterului jucat), Sorin Cociş, Adrian Titieni, doamna Adelina (sora Monahului), amicul concitadin Marius Mircia (pentru care întâmplarea de la A.S.E. a avut conotaţii de stag party, înaintea apropiatei sale nuntiri) ş.a. Apoi, pe parcursul a opt ore (cu o pauză de un ceas, la prânz, pentru un bufet suedez), diferite persoane şi personalităţi afine duhovniciei propuse de Cuviosul Ghelasie au evocat teologia şi viaţa acestuia – atât de atipice, de insolite, s-au proiectat câteva filmuleţe ce îi sunt dedicate etc. Am înnoptat – joi şi vineri – în atelierul lui Dan, unde Ioana a gătit nişte chips delicioşi.

A doua zi ne-a dat peste cap programul o indispoziţie a Ralucăi (nauseea & dizziness) şi am apelat la o consultaţie medicală de specialitate. Am trecut în fugă şi pe la Pantelimon, unde Raluca are nişte rude. Şi ne-am văzut – în câte o cafenea - cu Petre Nicolae şi, mai târziu, cu Adrian Enescu. Splendide clipe, în care am depănat amintiri neuitate din filme, piese de teatru. Dan a vorbit cu A.E. despre tendinţele actuale (minimaliste, conceptualiste) din arta plastică, despre dificultatea artistului – muzician, actor sau pictor – de a se integra în peisajul artistic contemporan, aflat adesea sub agresiva zodie kitsch. Petre Nicolae constata subţierea sentimentului tragic al fiinţei în operele contemporane (nu neapărat autohtone), cu efecte catastrofale şi asupra calităţii umorului (care devine exclusiv cabotin). Pentru că, dacă s-a prăpădit simţul tragic, nici vocaţia comică - spune el - n-a rămas nealterată. Mi-am amintit atunci de replica lui Ghiţă: „Numai suferinţa îi apropie pe oameni…”

În ziua a treia – pe 31 octombrie - ne-am revăzut cu Ionuţ Mareş, după care Dan ne-a dus la IKEA – un hipermarket classy deschis, deocamdată, doar în Bucureşti. La întoarcere ne-am întâlnit cu Nae (care a venit cu Diana, adorabila lui fetiţă) şi, din nou, cu Petre Nicolae, la o cafenea din Piaţa Amzei. În apropierea ei, un restaurant s-a gătit de Halloween cu grămezi de dovleac găurit şi schelete (de plastic) în costum, pe un covor de frunze veştejite chiar în faţa porţii. Iar cafeneaua unde am poposit avea ospătarul costumat cu o acoperitoare de ochi şi o pălărie de pirat ca Johnny Depp (în Pirates of the Caribbean). Bucureştiul e, de fiecare dată, altfel. Anii îngroaşă machiajul reclamelor (neon lights) de pe blocuri, adaugă la construcţiile de oţel de tip mini sky scrapers, magazinele de firmă sunt omniprezente şi americanizarea pare de nestăvilit. Am mai reflectat la observaţia lui A.E. referitoare la aceste termen („americanizare”). De aceea ţin să-l explic printr-unul mai exact: globalizare. Deşi, poate nici acesta nu e cel mai fericit. Oricum, Monahul (care ne-a sunat de două ori după ce a ajuns înapoi la chilia lui din „calea lupilor”) ne-a asigurat că abia a aşteptat să plece din acest Bucureşti „de nerecunoscut”. S-a bucurat de ceaţa şi de pădurile în curs de desfrunzire de pe coama Munţilor Căpăţânii, de ambianţa frugală din cabana sa izolată unde a ales să-şi trăiască (nu să teoretizeze, aşa cum fac cei mai mulţi) despătimirea şi împăcarea cu sinele.

După cum ne-a promis, vineri seara ne-a însoţit la gară (unde ne-a condus Dan cu maşina) Petre Nicolae. Avea în mână – surpriză! - un trandafir alb pentru Raluca. E nemaipomenit cât de apropiat ne-a devenit acest om pe care îl cunoaştem (din filme) cu mult înainte de a-l întâlni în carne şi oase…Am ajuns acasă în zori, mai bogaţi cu câteva scurte întâlniri şi magic moments de neuitat.