Ca-n filme

Citind despre studenţia lui Constantin Noica (în Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric) dau peste numele actriţei – azi uitată - Mimi Enăceanu, contemporană cu Noica. Am văzut-o într-un singur rol memorabil: străbunica din Alo, aterizează...străbunica! (1981) - block buster local care, mărturisesc, mă înduioşează de fiecare dată atunci când îl revăd. Poate fiindcă, printr-o ciudată vrăjire (printre magicians: compozitorul Florin Bogardo şi trio-ul format din Sebastian Papaiani, Adela Mărculescu şi Adina Popescu), îi trec cu vederea şi regia debilă (Nicolae Corjos, pe care-l asociez cu un singur film ce îşi păstrează încă prospeţimea – dar tot datorită interpreţilor, imaginii lui Doru Mitran şi muzicii lui Florin Bogardo: Declaraţie de dragoste) şi umorul de tip revuistic, pentru care nu am nicio afinitate. De fapt, ceea ce mă atrage la acest fairy tale (ca-n filme, nu ca-n viaţă) este îndelunga răbdare a Julietei (Mărculescu) – o femeie obişnuită, cu trei copii de crescut, servici, sacoşe de cărat, daily housework, un soţ – Romeo (Papaiani) - ademenit de o gazelă blondă (Popescu) şi, ca bonus, o soacră (ca-n viaţă, nu ca-n filme) ce locuieşte la aceeaşi scară de bloc, cu vreo două etaje mai jos. Dar vine (tocmai de la Baia Mare) nu chiar călare pe mătură, ci cu avionul - străbunica. Mai în glumă, mai în serios, găseşte leac ad-hoc la aranjatul divorţ cauzat de pretinsa nepotrivire de caracter a soţilor: cu un fierăstrău e gata să taie-n două bunurile familiei (masă, frigider, covor etc.). „Dar fata? – zice ea. Cu fata ce faceţi? Cu băieţii se rezolvă: ia câte unul fiecare. Dar fata, o tăiem şi pe ea?” Sigur, ca-n filme, nimic şi nimeni nu ajunge sub ghilotina lamei de fierestrău. Şi asta pentru că planul străbunicii (următor amânării repetate a pronunţării sentinţei) reuşeşte. Inventează o stratagemă cu care merge la sigur: plăteşte un cabotin (Nicu Constantin) să dea telefon acasă (unde soţii în curs de divorţ stau de o parte şi de alta a unui paravan), pe motiv că unul dintre copii a fost grav accidentat. Părinţii dau fuga la maşină (o Dacie 1300, of course) şi ajung într-un suflet la locul unde au fost chemaţi de „un binevoitor”, pentru a-şi regăsi copiii teferi şi nevătămaţi în jurul simpaticei (şi victorioasei) străbunici. Soţii se întorc apoi acasă (în aceeaşi Dacie, singuri, însă tot într-un suflet – de data asta restaurat, vindecat de genele lungi ale gazelei) şi serbează împăcarea. Ruşinea craiului (ce rupe legătura extraconjugală cu blonda plină de nuri) este bine primtă de soţia credincioasă, răbdătoare şi înţeleaptă. All’s well that ends well. Nişte litere răzleţe de pe ecran se înlănţuie şi vestesc apoteotic: SFÂRŞIT FERICIT. Mai departe, fiecare cu steaua sa.

Suburbia

Ce v-aţi propus pe anul acesta, domn’ profesor? – mă întreabă un elev de 16 ani. Să învăţ, i-am răspuns, să am mai multă răbdare: cu mine în primul rând, cu cei dragi şi apropiaţi, cu cei mai puţin dragi etc. Şi nu cred c-am greşit. Stuparul elevilor mei – tineri şi neliniştiţi – e un permanent factor de stres şi trebuie să-l am mereu sub control.
Ieri m-am avântat, pripit, într-o conversaţie sortită să se termine en cul de sac (sau în coadă de peşte), gen: one man’s meat is another man’s poison. Comentam cu un amic un articol intitulat „The Cult of Celebrity”, al cărui ultim paragraf conţine această idee: „Perhaps we should be more aware of the viciousness of voyeurism and the myths we too readily absorb.” Brusc mi-am amintit de filmul de scurt-metraj al lui Mungiu (probabil cea mai intensă bucurie cinematografică românească a mea, post-1989), Zapping, şi l-am inclus în discuţie ca exemplu sugestiv pentru ceea ce înseamnă voyeurism. Amicul meu ripostează, invocând decorul respingător, mult prea neorealist-mizerabilist (totul e vraişte şi aduce a mahala) şi tipologia personajelor (surprinse la neglijeu, în izmene şi maieu, îngrămădite într-o amărâtă de garsonieră, străbătută de o sfoară pe care stau la uscat alte izmene, chiloţi etc.). Mă simt dator să spun că accentul acestui filmuleţ cade nu pe mahala, pe mizeria umană, ci – în ochii mei, cel puţin – pe importanţa re-umanizării, prin întoarcerea la „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor" (Miron Costin) în spiritul învăţăturii restauratoare din Pateric: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul” – deprindere uitată, în era lui homo videns. Întrebarea care se pune, vizavi de un asemenea afront la „estetica urâtului”, este: au personajele din suburbia dreptul de a fi incluse într-o operă (literară, plastică, cinematografică etc.) sau faptul că aparţin zonelor suburbane, de mahala le compromite definitiv, astfel că nu mai pot fi demne de a fi luate în seamă de artişti. Oportunitatea unei asemenea întrebări mi se pare însă (cel puţin) îndoielnică într-o Românie devastată de kitsch, de mahala, de forme pestriţe, de borhot, o Românie ce-şi are, până la urmă, vedetele pe care le merită. (Sigur, nu e vorba de acea „Românie profundă” care – afirmă cei care vorbesc patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” - doineşte, jeleşte şi învinge.) Dar – aici i-aici – perlele pe care se cuvine a le căuta sunt ale Frumosului, ale Poeziei, nu ale borhotului. Pe acelea se cade a le desluşi, chiar şi-ntr-o montare mizerabilist-neorealistă (însă plină de semnificaţii), aşa cum e Zapping.