Saturday 20 November 2010

Concurs@ProCinema

Revăd, la (aproape) 30 de ani de la premieră, Concursul lui Dan Piţa. Când a rulat prima dată în cinematografe nu i-am dat atenţie. A trebuit să circule pe la festivaluri (unde a avut parte de presă bună), să devină – alături de Proba de microfon, O lacrimă de fată, Secvenţe - unul din filmele româneşti cult ale anilor 80, să fie prezentat – în fine – la Televiziunea iugoslavă (TV Belgrad 1) ca să ajung să-l văd. Eram în clasa a noua sau a zecea. Probabil a zecea. Ţin minte perfect că toată noaptea am citit (retrospectiv) cronicile de la premieră. Ţin minte la fel de bine că atunci, în acea marţi în care a fost difuzat de iugoslavi, aveam să-i descopăr prin acest film, pe Dan Piţa, Claudiu Bleonţ şi pe Adrian Enescu. Din acea seară am început să-mi completez „lacunele” (să văd alte filme de Piţa sau să-i revăd, cu alte „antene”, filmele pe care le ştiam deja), să ascult mult mai atent muzicile de film ale lui Adrian Enescu şi să-mi doresc să ascult, practic, orice de Adrian Enescu.

La fel ca în cazul Călăuzei tarkovskiene (pe care am descoperit-o cam la aceeaşi vârstă, poate cu vreo doi ani mai devreme) şi al cunoscutelor opusuri Blowup (Michelangelo Antonioni) şi Il Prova d’orchestra (Federico Fellini), filmul lui Dan Piţa mi s-a părut un apolog, o şaradă, un puzzle greu de pătruns. De bună seamă, m-au interesat, după prima vizionare, mai ales „şopârlele” anti-establishment. Foarte repede însă aveam să descopăr că greutatea filmului stă nu atât în politic (şi cu atât mai puţin în anecdotic), cât în … social. Nu în „fizic” (şi ceea ce ţine de „învelişul său exterior”: un concurs de orientare turistică organizat de angajaţii unei întreprinderi), ci în „metafizic” (sensurile ascunse şi jocul secund al „orientării”, ca – afirma, cuprins de încântare, monahul Nicolae Steinhardt - „îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic”). Nu în „povestire”, ci în „discurs”. Şi în mesajul plin de lumină care întregeşte fericit fabula. Atunci, imediat după acea vizionare, s-au separat apele: pe de o parte Călăuza şi Concursul (dar şi desenul animat The Point / Oblio), pe de alta restul filmelor pe care le văzusem. Multă vreme aceste filme-eveniment au fost borna şi busola după care mă ghidam. Au fost „călăuzele” mele în lumea filmului şi nu numai. Concurs însă nu a fost singurul apolog românesc de succes în acei ani. Colericul şi „furiosul” Mircea Daneliuc făcuse şi el două şarade pe care le-am văzut şi revăzut în acei ani: Croaziera şi Glissando. Am rămas însă cu Piţa, cel din Concurs, preferând poetica sa plină de sens în defavoarea viziunii oarecum cenuşii, proto-minimaliste sau oniriste, practicată de Mircea Daneliuc în Croaziera şi, respectiv, Glissando.

Pe cine mai interesează oare, astăzi, sugestia şi metafora din Concurs? Pe cine mai bucură, azi, poezia ca „îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic” (N. Steinhardt) din filmul lui Piţa? Cine să-i mai admire măiestria imaginilor, sunetelor şi culorilor evocate de concepţia sigură a viziunii regizorale? Direcţia deschisă de Piţa (asemenea poeticii unora ca Victor Iliu, Liviu Ciulei, Mircea Săucan ori Mircea Veroiu) nu avea să mai fie continuată de niciun alt regizor român până în ziua de azi. În schimb umorul sarcastic din Croaziera, precum şi „instrumentarul minimalist” (de la Lucian Pintilie şi Alexandru Tatos) aveau să se regăsească din plin în cinematografia românească de după 1990. Şi totuşi, parcă „descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale”, ce „ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie” (Steinhardt) conferă poemului de sunet şi lumină (căci asta este, înainte de toate, Concurs) o aură singulară în epocă.

P.S. Am revăzut acum Concursul printre calupuri de reclamă, în timp ce alte câteva zeci (sute) de canale TV din România (fără a le mai adăuga pe cele din străinătate) îşi vindeau marfa lor. La un moment dat, vine rândul unui material publicitar despre o scenă de familie (nevasta îi aminteşte soţului să pună rufele la spălat sau cam aşa ceva; sar soţul, ocupat şi absent, îl răspunde: „OK, dar mai bine aminteşte-mi pe mail”) care a avut impact (a few moments of meaningful silence) şi asupra jumătăţii mele, alături de care vizionam filmul. Puţin mai târziu, mi-a zis că şi nouă ni se potriveşte titlul acelui film românesc (pe cât de stupid, pe atât de fermecător atunci când l-am văzut prima oară, în copilărie): Eu, tu şi…Ovidiu. Iar Ovidiu, în cazul nostru, nu e altul decât … Mr. P.C.

De ce trag clopotele, Mitică?

Din cele două seri de blues & jazz din Gala Kamo de săptămâna trecută am decupat, cu Theodor, patru recitaluri: Jazz Trotter (RO), Equinox Quartet (Ungaria), Aquarium & Vera Luţă, Mike Krstic. Iar clasicii din ultimele zile care s-au cântat la Filarmonică au fost: Chopin (Studii, Baladă, Scherzo, Mazurcă, Sonată), Bach (Preludii şi fugi orchestrate şi dirijate de Horst Hans Bäcker), Mozart (Concertul pt. pian şi orch. Nr.17 – solistă: Katja Huhn) şi Haydn (Simfonia nr. 45 – Despărţirea). Katja Huhn a cântat apoi, la fel de fermecător, două bisuri: un fragment din Spărgătorul de nuci (de Ceaikovski) şi din Rapsodia ungară (de Franz Liszt). Fiecare din aceste evenimente muzicale a avut (ca de fiecare dată, până acum, de când particip la concertele Filarmonicii, la concerte în general) aura unei sărbători. Pentru aceste bucurii ale mele, un amic de-al meu care susţine că se pricepe la scanarea sufletelor, m-a mai psihanalizat un pic. Cu razele sale de tip Roentgen mi-a mai citit o dată predispoziţia pentru cultură în detrimentul cultului (şi al cinstirii dogmelor, prin ortopraxis). N-am insistat să-mi explice felul în care vede el predarea unui om în mâinile cultului (aşadar, în detrimentul culturii), ci doar m-am amuzat de noua lui încercare de a mă „deconstrui” şi de a-mi aminti (involuntar?) că – aşa cum spunea şi Steinhardt – cu Hristos nu te poţi juca de-a uite popa, nu e popa. Sau, aşa cum spunea Franky Schaeffer, „Jesus knows you are a jerk, anyway…”

Citesc un interviu dat de Neagu Djuvara în care istoricul nonagenar afirmă că „Ungaria, Cehia, Polonia ne-au luat-o înainte” pentru că, motivează el ironic, „nu e ortodoxe” (sic!). Iar apoi întăreşte ideea, afirmând că „Precis Ortodoxia ne ţine pe loc”…Nu e prima oară când mă întâlnesc cu acest punct de vedere. Ceea ce voia să spună Djuvara este, cred, că poporul român e condamnat la starea pe loc pentru că e ortodox, premisa fiind: românii sunt ortodocşi. Şi, cum Ortodoxia nu are decât conotaţii negative, e limpede că nu poate fi vorba de vreun progres întru civilizaţie la români. Cum ar veni: ca să fii român „de succes” e musai să fii „reformat” - înspre romano-catolicism sau o formă de (neo)protestantism. Despre catehezele ortodoxe făcute românilor (sublime, dar care lipsesc cu desăvârşire) domnul Djuvara nu suflă o vorbă, implicaţia fiind că românii (primitivi, necivilizaţi etc.) au avut parte de cateheză, că se nevoiesc întru ortodoxie, că­-şi pun probleme de teologie ortodoxă, că au duhovnic, ca respectă un program de rugăciune, că se spovedesc şi se împărtăşesc, în fine, că se apropie de tainele vieţii (şi ale Bisericii) „cu frică şi cutremur”. Că, altfel spus, românii îmbină ortodoxia cu ortopraxis-ul, dar rezultatele sunt dezastroase. Nu din pricina românilor, ci a Ortodoxiei, fireşte.

Oricum, cert – din punctul meu de vedere - e că românii sunt aşa cum sunt (şi) fiindcă – la cei mai mulţi, în ciuda „evlaviei populare” la vedere - le lipseşte o cateheză ortodoxă făcută la timp, cu vreme şi pricepere. Mă refer la cei botezaţi ortodox. Cum ar arăta România dacă Ortodoxia românilor s-ar mărturisi în cunoştinţă de cauză, dacă românii chiar ar fi învăţaţi – de naşi, de părinţi, de duhovnici etc. - să-şi cunoască şi să-şi respecte apoi „credinţa din bătrâni” şi modul de viaţă liturgic? Nu ar fi neapărat mai multă „civilizaţie” şi mai mult „progres” în ţărişoara noastră, dar poate că atunci n-am mai suporta să fim o colonie americană şi „corola de minuni a lumii” nu ar mai fi atât de strivită de cei care, cu mintea lor, ucid tainele întâlnite „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Iar Caragiale ar intra în desuetudine. Până una alta, întrebarea „De ce trag clopotele, Mitică?” e încă fierbinte de actuală…