Omul din vis

Iunie – cireşar: luna bacalaureatului şi a despărţirii încă unor (câteva mii de) adolescenţi de anii de liceu. Îmi amintesc o scenă din filmul lui Mircea Daneliuc din 1984, Glissando. Personajul interpretat de Ştefan Iordache se visează mereu copil: este elev în clasa terminală de liceu şi dă bacalaureatul. În faţa unei comisii formate din dascăli de diferite materii (potrivit sistemulul de învăţământ interbelic) susţine examen oral la matematică, geografie etc. Când scrie o formulă de geometrie la tablă, creta i se rupe. Dar apare de fiecare dată „omul din vis” care îi poartă noroc. Mi-l imaginez pe acest personaj (Ion Teodorescu, parcă i se spune, atât în film, cât şi în nuvela Omul din vis, de Cezar Petrescu, din care s-a inspirat Daneliuc) trezindu-se din somn şi convingându-se – vreme de câteva clipe – că a dat bacalaureatul cu mulţi ani în urmă, că nu va mai trebui – în viaţa reală – să dea acest examen never ever again, că n-a fost decât (încă) un vis greu. Suntem, iată, şi în vecinătatea lui Joyce: History is a nightmare from which I am trying to awake.

Alte filme, alte amintiri pecetluite deep inside, nu pe retină, ci în memoria afectivă: Rang-e khoda / Culoarea paradisului (Majid Majidi, Iran, 1999). Traducerea cea mai exactă a titlului: Culoarea lui Dumenzeu. În primele minute (la fel ca în Dancer in the Dark, filmul lui Lars von Trier din anul 2000) ecranul este negru, poate pentru a-l obişnui pe spectatorul care ia darul vederii for granted şi – grăbit, plin de prejudecăţi, arogant – crede că i se cuvine să aibe „ochi funcţionali”, că dacă are o pereche de „ochi funcţionali” implicit vede. Cât de greşită este o asemenea premiză, numai viaţa - cu tainele şi răsturnările ei de situaţii - ne va arăta. Ambele filme însă urmăresc să-şi obişnuiască, să-şi „pedepsească” (educe, pentru că, da, e nevoie de educaţie aici) spectatorii cu „ochiul dinăuntru”. Şi, nu mă îndoiesc, mulţi dintre privitorii acestor două filme au intrat – o clipă măcar – în panică. Nu atunci când s-au stins luminile în sală, ci atunci când, preţ de câteva minute, ecranul nu s-a luminat, ci a rămas „în doliu”, înregistrând fidel „doliul” din ochiul copilului nevăzător din Rang-e khoda, respectiv orbirea progresivă a Selmei (Bjork) din Dancer in the Dark. Uvertura ambelor filme la asta, cred eu, îmbie: la reconsiderarea, iar şi iar, a prejudecăţilor despre cei care deţin doar – închis sau deschis – „ochiul dinăuntru”, a iuţelii tâmpe cu îi care judecăm şi pedepsim pe cei care – for whatever reason – nu au (şi) darul vederii „în afară”.

Ce „vede” cu „ochiul dinăuntru” micuţul nevăzător? Read this: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.” Dar Selma? Voila: versurile melodiei I’ve seen it all sunt colcludente:

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Beards on fire

Deunăzi, Călin, Ana şi Gigi ne-au povestit câte ceva despre pelerinajul lor la Ierusalim, despre prezenţa lor (într-o biserică unde peste zece mii de oameni s-au înghesuit, au pălăvrăgit, s-au împins, au strigat etc. ca pe stadion) la slujba de Înviere. De la Ana am aflat că Lumina Învierii – care nu arde şi care apare în chip tainic numai în bisericile pravoslavnice – s-a pogorât de sus, de undeva, ca o năframă albastră în cădere. Una din numeroasele bărbi ortodoxe de acolo – un rus zdravăn (care – most likely – bea la fel de zdravan) şi cu o barbă roşie pân’ la brâu, şi-ar fi pus lumânarea aprinsă pe sub pădurea de păr şi i-ar fi dat foc – ştiind, de bună seamă, că nu va arde. Felul extrem de grafic în care a povestit şi gesticulat Călin mi-a desenat în minte imaginea acelui Rasputin cu barba-n flăcări şi doi ochi clipind printre limbile de foc (unconsuming flames) ce i se înălţau de la brâu. Tot Călin ne-a povestit despre un alt incident haios. A scăpat, din greşeală, puţină ceară pe braţul unui alt rus. Acesta, imediat, l-a prins de mână. Pe moment, Călin a crezut că se vor încăiera, deşi i-a cerut iertare. Rusul, din contra, l-a prins de încheietura mâinii ca s­­ă-şi toarne restul de ceară pe cap.

Într-un final, au spus ei în cor, toată hărmălaia orelor de aşteptare s-a topit într-o pace deplină, plină de bucurie, atunci când s-a pogărât Lumina peste suporterii din biserica-stadion.

Bloom's Day

Luni, 16 iunie, praznicul Sfintei Treimi – prilej de amintire atât de Andrei Rubliov (de icoană în general), cât şi de Andrei Tarkovski, de cuminţenia şi frumuseţea Ortodoxiei (dar şi de Jertfa de pe cruce – vezi lemnul copacului stilizat din spatele personajului central din icoana lui Rubliov – de Templu şi de munţii acoperiţi de verdele Rusaliilor). Am fost la Catedrală – una din aripile „progresiste” ale BOR. Unul din lucrurile bune de la Catedrală – pentru mine - este că frescele şi chiar icoana Sfintei Treimi (cea mai mare din iconostas, însă de inspiraţie apuseană, având ca personaje „simbolice” pe Tatăl „cel mult de zile”, pe Fiul – călare pe nişte nori albi - şi pe Sfântul Duh sub forma unui porumbel) mă determină să privesc în jos, spre podea – asta pentru a-mi feri ochii de formele şi culorile de pe pereţi şi de pe catapeteasmă. Pe jos era astăzi plin de iarbă – semn al învierii naturii şi a biruinţei vieţii asupra anotimpului friguros. A privi în jos nici nu e aşa rău, te ajută să te smereşti, să te umileşti (umilinţă doar vine de la humus, sol). De acolo mi s-a declanşat alergia (hay fever), care m-a ţinut apoi până seara. După slujbă şi după predica ex cathedra, declamativă şi afectată am mers (noi trei, împreună cu Manuela, Ana şi Călin) la terasa de la Flora for lunch. Pe drum am legat o pasionantă conversaţie pe teme de cinefilie cu Călin, pasionat de multe filme (Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Iacob şi multe filme din world cinema) şi mulţi regizori de altădată (Bunuel, Tarkovski, Antonioni, Fellini, Kubrick, Kurosawa, Bresson, Godard, von Trier, Stone, Fosse, W. Allen etc.) dragi mie. Ni s-a alăturat, puţin mai târziu, şi Gigi. Ovidiu a trecut şi el pe acolo (unde am purtat cu el nişte discuţii interesante cu vreo câteva săptămâni în urmă, la botezul Filoteei) şi împreună am plecat spre casă.

Ovidiu ne-a dăruit o carte despre care nu ştiam (Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes) ce abordează teme foarte delicate (precum „adevărata Bierică” şi hotarele ei, ecumenism, relaţiile dintre ortodocşi şi heterodocşi etc.), la care am reflectat adesea. Am reflectat (şi reflectez încă) şi la relaţiile – nu întodeauna cordiale - între ortodocşi şi...ortodocşi, la cât de puţin se conştientizează apartenenţa la „singura şi adevărata corabie a mântuirii” de către majoritatea ortodocşilor – aşa-zişii ortodocşi „nominali”, nu „practicanţi”. Cu Ovidiu am taifasuit despre filme (am revăzut Zapping), regizori (Tarkovski, Bergman, Welles), cărţi, amici comuni, puritanism (cristalofilie, cum zicea Steinhardt).

Luni a fost o zi specială şi pentru cultura irlandeză, îmbogăţită – dar câţi mai au curiozitatea să afle asta? – de opera lui James Joyce, care şi-a ales ziua de 16 iunie 1904 (Bloom's Day) ca zi de desfăşurare pentru acţiunea (sau non-acţiunea) romanului (sau anti-romanului) său ultracontroversat şi multilayered, Ulysses – moment crucial în evoluţia romanului modern.