Implozii

Finalul Oglinzii (1974) lui Tarkovski. În anii 30 ai veacului XX, un bărbat stă tolănit în iarbă, la marginea unei păduri. Deasupra lui şade femeia sa. Vorbele sunt puţine (doar bărbatul îşi întreabă femeia, care e gravidă, ce ar dori să aibe, băiat sau fată), însă semnificaţia e profundă şi încărcată de gravitate. Noi, spectatorii, ştim că – într-o secvenţă anterioară – această femeie (însăşi mama regizorului, căreia îi este închinat filmul) îl vizitase pe doctorul din ţinutul îndepărtat unde locuia, împreună cu cei doi copii ai săi. Nu l-a găsit acasă, dar – cu un minim de „explicitare” - a pus la cale viitorul pruncului împreună cu nevasta doctorului absent. Astfel că n-ar fi exclus ca acel prunc să fi plecat de mult în lumea celor drepţi atunci când mama sa este întrebată de tatăl naiv: „Ce ai vrea să fie, băiat sau fată?” Mai ales că - în aceeaşi secvenţă a vizitei la casa doctorului - la vederea unui bebeluş (copilul doctorului, în vârstă de câţiva anişori, ce dormea nestingherit de urzelile celor două femei) femeii care poartă-n pântece un punc i se face rău. În scena finală, întrebată fiind de bărbat ce şi-ar dori, îşi priveşte soţul o clipă, priveşte apoi spectatorii complice şi chipul îi este răvăşit de o apăsătoare vină. Priveşte acum undeva spre adâncul pădurii, unde o femeie în vârstă (tot ea, peste 50 de ani) îşi ia de mână nepoţeii (care-i închipuie pe Tarkovski şi sora lui, pe când erau copii) şi se îndreaptă spre casa lor din pădure (dacha). Nu auzim implozia din sufletul încărcat de vinovăţie al femeii (ce poate numără-n gând – avant la lettre - vârsta fătului ucis: patru luni, trei săptămâni şi două zile), însă auzim clar ţipătul de bucurie al copilului lipsit de griji, la ceas de seară. Şi îl vedem apoi de mână alături de bunica şi de sora lui, cum se afundă înspre apus în desişul ocrotitor. Printr-un lung travelling, aparatul de filmat – asemenea astrului zilei care, ca un călugăr, cade-n rugăciune îndărătul pădurii - se retrage, astfel că ecranul devine din ce în ce mai negru. Fade in black.
Toată scena aceasta este însoţită muzical de un fragment din Johannes Passion de Johann Sebastian Bach. Aceeaşi temă muzicală avea să fie prelucrată liber de Adrian Enescu în albumul său sympho-pop (versuri: Ioan Alexandru), Basorelief (1977). Sunetele par să ia pulsul unui fluviu care-şi adună apele pentru a se vărsa apoi în mare. Impresia de creştere interioară, de acumulare e copleşitoare. Epilogul exploziv acestui pasaj muzical (Inimi de străbuni, feat. Grupul 5T) conţine o parte vocală în care se cântă: „în focu-ncins din bucuria Ta s-au luminat puterile din jur / şi-n loc de fiare s-au făcut popoare / din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri”. Aici număratoarea se face nu spre zero absolut (4,3,2...), spre nefiinţă, ci întru fiinţă şi ţine seama de inimile de străbuni – fără număr – ce poartă-n ele „focu-ncins de bucuria Lui”, văpaie ce-aduce cu sine o radicală metamorfoză: popoare în loc de fiare, graiuri în loc de „vorbe ce sunt”.

Inscripţie

Deunăzi, un elev de clasa a XII-a îmi mărturisea că are colegi care sunt dispuşi să reclame la un număr telefonic de hotline orice discriminare făcută de dascălii rigizi împotriva elevilor, băieţi sau fete. Şi are dreptate, acum nu mai este politically correct să pretinzi băieţilor să nu poarte podoabe (cercei, brăţări etc.). Cu siguranţă - mi-am spus - lumea de mâine va avea alte principii, alt cod de bună purtare şi, desigur, alte prejudecăţi.
Remember, recenta premieră a TNT, mi-a reactivat câteva gânduri vizavi de toleranţa pe care societatea o nutreşte faţă de anumite comportamente la femei, în timp ce manifestă repulsie dacă aceleaşi comportamente sunt întâlnite la bărbaţi. Şi viceversa. Bunăoară, purtarea de podoabe la femei este acceptată (deşi Pavel, în I Timotei 2, 9-l0, învăţa altfel: „Nu cu aur sau mărgăritare sau cu haine scumpe, ci cu ceea ce se cuvine femeilor care au făgăduit să vieţuiască în cinstire de Dumnezeu, prin fapte bune”), în timp ce podoabele purtate de bărbaţi (cercei, inele, ghiuluri etc.) sunt considerate o dezonoare. Şi poate că rezolvarea o dă tot aplicarea îndemnului paulin. Iar dacă nu va fi o rezolvare absolută, o schimbare în bine tot ar fi dacă mai multe femei ar renunţa, de bună voie şi nesilite de nimeni, la podoabele exterioare pentru a se concentra asupra adevăratelor podoabe, acelea care nu aduc vătămare niciunei părţi. Dar cine să mai ştie de toate acestea când societatea modernă e antrenată într-o cursă infernală ce urmăreşte achiziţionarea de cât mai multe podoabe şi veşminte la modă, în timp ce inima continuă să stârnească cel mult un interes strict anatomic?
Îmi amintesc de finalul din La dolce vita, în care nişte petrecăreţi din high life se întâlnesc, pe ţărmul unei mări, cu o fată de o frumuseţe angelică. Personajul lui Marcello Mastroianni, în stare avansată de ebrietate, se uită la ea buimac şi, la chemarea ei de a se apropia de ea, îi spune - prin semne – că, deşi ar vrea (dar nu îndeajuns, totuşi) nu se poate rupe de grupul său de cheflii. Resemnat, dă din umeri şi-şi continuă drumul alături de ceilalţi mondeni, spre o altă orgie, poate. Revedem apoi, în close up, chipul fetei ce pare să înţeleagă, nicidecum să judece pentru „imoralitate”. Privirea ei pare să scrie pe nisipul de pe ţărm acelaşi mesaj încifrat pe care – potrivit Evangheliei lui Ioan – l-a inscripţionat Iisus, în scena judecăţii femeii adulterine. În numele acestei frumuseţi simple (şi nu altfel!) extravaganţa şi exagerările celor doi dandy ¬(personajele din Remember) pot fi considerate o formă de „deviaţie” şi o întinare a ideii de cuminţenie. Din păcate însă, moralitatea şi cucernicia sunt folosite prea des ca acoperământ al răutăţii. Astfel că, fenomenele opuse de tip rampant gay parades şi altele asemenea sunt îndreptate (vezi filmul lui Milos Forman, People vs. Larry Flynt) nu împotriva purităţii şi cuminţeniei pe care o întruchipează fata blândă şi curată din La dolce vita - „Biserica cred, a cărei chemare – comentează Nicolae Steinhardt în cartea sa Dumnezeu în Care spui că nu crezi - Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi”, ci împotriva lupilor moralişti şi a puritanilor agresivi, indiferent de religie sau ideologie.