Implozii

Finalul Oglinzii (1974) lui Tarkovski. În anii 30 ai veacului XX, un bărbat stă tolănit în iarbă, la marginea unei păduri. Deasupra lui şade femeia sa. Vorbele sunt puţine (doar bărbatul îşi întreabă femeia, care e gravidă, ce ar dori să aibe, băiat sau fată), însă semnificaţia e profundă şi încărcată de gravitate. Noi, spectatorii, ştim că – într-o secvenţă anterioară – această femeie (însăşi mama regizorului, căreia îi este închinat filmul) îl vizitase pe doctorul din ţinutul îndepărtat unde locuia, împreună cu cei doi copii ai săi. Nu l-a găsit acasă, dar – cu un minim de „explicitare” - a pus la cale viitorul pruncului împreună cu nevasta doctorului absent. Astfel că n-ar fi exclus ca acel prunc să fi plecat de mult în lumea celor drepţi atunci când mama sa este întrebată de tatăl naiv: „Ce ai vrea să fie, băiat sau fată?” Mai ales că - în aceeaşi secvenţă a vizitei la casa doctorului - la vederea unui bebeluş (copilul doctorului, în vârstă de câţiva anişori, ce dormea nestingherit de urzelile celor două femei) femeii care poartă-n pântece un punc i se face rău. În scena finală, întrebată fiind de bărbat ce şi-ar dori, îşi priveşte soţul o clipă, priveşte apoi spectatorii complice şi chipul îi este răvăşit de o apăsătoare vină. Priveşte acum undeva spre adâncul pădurii, unde o femeie în vârstă (tot ea, peste 50 de ani) îşi ia de mână nepoţeii (care-i închipuie pe Tarkovski şi sora lui, pe când erau copii) şi se îndreaptă spre casa lor din pădure (dacha). Nu auzim implozia din sufletul încărcat de vinovăţie al femeii (ce poate numără-n gând – avant la lettre - vârsta fătului ucis: patru luni, trei săptămâni şi două zile), însă auzim clar ţipătul de bucurie al copilului lipsit de griji, la ceas de seară. Şi îl vedem apoi de mână alături de bunica şi de sora lui, cum se afundă înspre apus în desişul ocrotitor. Printr-un lung travelling, aparatul de filmat – asemenea astrului zilei care, ca un călugăr, cade-n rugăciune îndărătul pădurii - se retrage, astfel că ecranul devine din ce în ce mai negru. Fade in black.
Toată scena aceasta este însoţită muzical de un fragment din Johannes Passion de Johann Sebastian Bach. Aceeaşi temă muzicală avea să fie prelucrată liber de Adrian Enescu în albumul său sympho-pop (versuri: Ioan Alexandru), Basorelief (1977). Sunetele par să ia pulsul unui fluviu care-şi adună apele pentru a se vărsa apoi în mare. Impresia de creştere interioară, de acumulare e copleşitoare. Epilogul exploziv acestui pasaj muzical (Inimi de străbuni, feat. Grupul 5T) conţine o parte vocală în care se cântă: „în focu-ncins din bucuria Ta s-au luminat puterile din jur / şi-n loc de fiare s-au făcut popoare / din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri”. Aici număratoarea se face nu spre zero absolut (4,3,2...), spre nefiinţă, ci întru fiinţă şi ţine seama de inimile de străbuni – fără număr – ce poartă-n ele „focu-ncins de bucuria Lui”, văpaie ce-aduce cu sine o radicală metamorfoză: popoare în loc de fiare, graiuri în loc de „vorbe ce sunt”.