Un poem pop simfonic pe structurile unei misse

Primul LP de Adrian Enescu – poemul pop Basorelief (1977), pe versuri de Ioan Alexandru - îşi scrijelează numele în memoria afectivă a celui ce-l ascultă încă de la prima audiţie. Versurile (începând cu motto-ul din Ion Gheorghe: „ne-am păstrat gintul / pe stânga de fluviu / unde curge ca argintul / sfântul Danubiu”) vorbesc despre patrie, popor, însă – nota bene! - fără emfază. Pe structura muzicală a unei misse (Kyrie Eleison , Sanctus, Dies Irae , Gloria , Lacrymosa) compozitorul prelucrează eh-uri bizantine şi cânturi din muzica indiană. Rezultatul: prima încercare de pop simfonic din muzica românească. Sintetizatorul este unul din instrumentele orchestrei – o orchestră semi-simfonică la care se adaugă un grup vocal (5T), un solist vocal (Cezar Tătaru), un recitator (Irina Petrescu) şi drum & percussion section. Pentru întâia oară în muzica românească sunt folosite sitarul şi tabla, două instrumente clasice ale muzicii indiene.
În plină epocă a militantismului ateu şi a materialismului ştiinţific, un compozitor angajat în zona muzicii experimentale (tot în 1977 Adrian Enescu compune pentru grup de sintetizatoare, cor şi drum section albumul Cele 12 lumi ale visului, un poem de de largă respiraţie de muzică alternativă electronică, comparabil cu realizările în domeniu ale unora ca Vangelis sau Isao Tomita) şi un poet recunoscut pentru dinamitarea miturilor (spre a le capta misterul) şi a conformismului (prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existenţial) se înfrăţesc pe acest LP spre a propune un disc-eveniment.
Asemenea unei liturghii, Basorelief ne ademeneşte să participăm la „marea nuntă din vechime”, când „pământul este o cădelniţă-n amurg”, iar „oile se limpezesc în strungă”. Versurile, ce cheamă la înduhovnicire, sunt o „veşnică amintire” a celor ce, neprihăniţi, „au iubit senin până la moarte”, căci „din adâncurile bunului Pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe”. Stihurile au rezonanţe psaltice: „pace în cer şi pace între oameni / în toţi şi toate pace, slavă Ţie”. Misteriosul adrisant al versurilor e de-acum uşor de ghicit: Logos-ul prin care omul devine întru fiinţă. Lui îi sunt închinate „imne şi slăvie”, pentru El oamenii s-au „îmbrăcat curat de sărbători”, iar „cântăreţul în zori de zi / îşi aprinde lampa de la stele”. Bucuria revărsată-n jur de El a luminat „puterile din jur” şi „în loc de fiare s-au făcut popoare”. Basorelief devine astfel un poem al „luminii line” şi al genezei graiurilor „din vorbe ce sunt”, într-un timp în care „de-acum e graiul Lui al meu”. E însuşi „graiul de departe” pe care-l ascultă oamenii „în slava lor de foc după moarte”. E semnul pe care cei de acum îl deprind spre a împinge-n cer „corabia din casă”. În cer, acolo sus, unde – mărturiseşte poetul – e neamul său plecat „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.
Albumul lui Adrian Enescu-Ioan Alexandru (pe care un post de radio din Amsterdam profilat pe muzică experimentală l-a cotat drept unul din cele mai inovative albume de gen din anii 70) reprezintă şi o recuperare a „cerului” vidat de orice semnificaţie de către cei care nu-şi aprind lampa de la stele, ci de la gândirea iluminiştilor de secol XVIII. Pariul acestui poem-pop (sau, mai bine, poem-mărturie) cu implicaţii eschatologice („când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie”) urmăreşte restaurarea memoriei strămoşilor uitaţi, a „bărbaţilor închişi în gorunii din porţi”, a „ctitorilor jupuiţi de vii” şi a „ostaşilor martiri cu feţe cuvioase” care - în credincioşia lor - au rămas mereu cu noi, căci „oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut şi-o patrie de oase”. Suflet, potir de-argint, cădelniţă, sărbători, imne şi slăvie, sfântă datorie – iată numai câteva sintagme cu mare putere de sugestie, cărora nu au izbutit să le pună cătuşe nici inchizitorii partidului unic de ieri, nici tribunii democraţiei şi globalizării din uniformizanta lume de azi.