Hausvater reloaded

Era prin 1993 şi, într-un spaţiu neconvenţional (Cantina Facultăţii de Mecanică din Timişoara), am văzut cea mai tulburătoare piesă de teatru (de până atunci, cel puţin): ...au pus cătuşe florilor, cu actori ai Teatrului Odeon din Bucureşti: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim ş.a.. A fost prima întâlnire cu un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Retina mea (sau poate memoria afectivă) încă îi mai reţin finalul: pe un scaun de tortură, un personaj moare în urma aplicării de şocuri electrice. În partea opusă a sălii, într-un fel de extaz ce reuneşte bucuria cu sufernţa, femeia lui îşi toarnă pe tot corpul nud o găleată de sânge – singurul lucru ce i-a mai rămas de la bărbatul care-i fusese schingiuit. Doi ani mai târziu, în sala de la Odeon aveam să văd alte două montări de renume, purtând marca Hausvater (căci regizorul-artist devenise un brand): La ţigănci şi Pericle.
Când, prin anul 2004, afişul cu un red chilly pepper de la Cymbelin mi-a vestit cea dintâi colaborare a Teatrului German din Timişoara cu Hausvater, mi-am cumpărat bilet like a shot. Aveam să revăd spectacolul în câteva rânduri. După experimentele ulterioare cu mai multă sau mai puţină substanţă (dar totdeauna cu „esenţe tari” şi, invariabil, controversate) pe scenele timişorene (Don Juan şi Faust la Teatrul Maghiar, Athene Palace Hotel la Teatrul Naţional şi Judecata la Teatrul German), Alexander Hausvater pare să fi regăsit în Poveste de iarnă - spectacolul a cărui avanpremieră a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, în ultimele zile ale lui 2008 (pe 20 decembrie) – eleganţa, rotunjimea şi echilibrul dintr-al său Cymbelin.
Povestea de iarnă în lectura regizorală a lui Hausvater este – aflăm din caietul-program – „un spectacol despre...poveste, despre poveştile care ne domină şi despre cele pe care le dominăm, o poveste despre putere, iubire, gelozie, speranţă”. Dar – am putea adăuga - şi o poveste despre mitul orfeic, despre preţul nebănuit de dureros pe care omul îl plăteşte atunci când confundă realitatea cu iluzia, despre căinţă şi penitenţă – prilej pentru interpreţii rolurilor principale (Ion Rizea – Leontes, Claudia Ieremia – Hermoine, Polixenes – Ovidiu Crişan) de a-şi activa, mai ales în partea a doua a spectacolului, şi tonalităţile grave.
Montată într-un spaţiu neconvenţional folosit – cu o imaginaţie explozivă - la maxim (o fostă sală de sport, acum devenită Sala nr. 2 a TNT), noua viziune-eveniment asupra piesei shakespeariene este ritmată şi dinamică (muzica: Dan Jinga, light design: Lucian Moga, coregrafia: Mălina Andrei) şi – vizual - plină de culoare (decoruri: Lucian Lichiardopol, costume: Stela Verebceanu). Astfel, „îndrăznelile” discursului regizoral - din limbajul moderat presărat cu argouri la zi (traducerea: Ştefan Peca), din costumele şi muzica polemic-anacronice - reuşesc să contrarieze publicul mai conservator, ce încă mai aşteaptă, nostalgic, să vadă un Shakespeare declamat à la George Vraca, într-o sală tradiţională de teatru.