Travesti

Am revăzut, după aproape 30 de ani, comedia Good Neighbor Sam (1964) pentru Jack Lemmon, Dorothy Provine, Mike Connors şi Romy Schneider. Ceea ce îmi părea haios la 13 ani mi se pare acum lipsit de nerv, de imaginaţie, de substanţă. Totuşi, câteva gag-uri răzleţe au înfruntat timpul (între ele, berbecizarea şi robotizarea angajaţilor de la trustul de advertising). Rămâne la fel de neatins de patina timpului idealul familiei ca oază – aşa cum este trăit zi de zi, firesc şi fără emfază, de familia lui Sam – versus puritanismul ostentativ şi posac al familiei acelui magnat jucat de Edward G. Robinson.

P.S. Lucian Mircu se întreabă retoric pe blogul lui: „Ce poate fi mai frumos decât un zâmbet de copil?” Ce i se poate răspunde altceva decât: acel perpetuum mobile care hrăneşte un astfel de zâmbet. Îi dăm perfectă dreptate pentru că şi noi ne hrănim din zâmbetul, ca o floare naturală, cu care ne bucură zilele Theodor. Dacă zâmbetul unui copil este neegalat şi nedepăşit în frumuseţea sa, care ar fi atunci – vorba lui Theodor, care acum e în căutare de antonime şi sinonime peste tot - antonimul acestei imagini? Poate metamorfozarea, travestiul acestui zâmbet într-un rictus, într-o grimasă. Poate transformarea copilului din noi într-un adult sluţit de reflexe şi idei primite de-a gata.

Antonim sau sinonim?

Pr. RN îmi vesteşte un documentar BBC despre un preot anglican care porneşte într-un pelerinaj în Egipt. Petrece acolo vreo 3 săptămâni în pustietate şi ajunge nu doar să afle, ci să şi trăiască (Teologia fără practică este o teologie a demonilor, spunea Sf. Maxim Mărturisitorul, parcă) o teologie care presupune rugăciunea neîncetată. Chilia unui călugăr, îi spune un avvă obişnuit cu acest stil de viaţă, nu este un loc liniştit, relaxant, unde nimic rău nu se poate întâmpla. Este mai degrabă un spaţiu al furtunilor, al războiului, al unei lupte nevăzute dar reale cu „legiunea de demoni”. Nevoinţa întru smerenie şi apropiere de Dumnezeu se plăteşte, altfel spus, cu un preţ imens. E nevoie de o necontenită pregătire, de o formidabilă tărie de caracter pentru a rezista tentaţiilor de tot felul…

Seara, cu dna GC urmărim câteva secvenţe din filme şi piese de teatru (Secvenţe; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Umbrele soarelui, Karamazovii, Cum vă place) care-l au ca interpret pe actorul Dragoş Pâslaru, acum pustnic full time într-o pe un vârf de munte. Îi spun că Theodor ştie să facă diferenţa între actorul de ieri şi monahul de azi. Ştie, vasăzică, să spună că melodia „Ce fel de ochi mi-a dat iubirea” compusă de Vasile Şirli pentru spectacolul Cum vă place (montare a Teatrului Nottara din 1985, în regia lui Dan Micu) este cântată de Dragoş Păslaru, aşa cum ştie că îl vizităm şi vorbim cu monahul Valerian. Astă-seară însă ne-a întrebat dacă nu se poate să cânte Monahul această melodie. Apoi a vrut să ştie dacă Monahul Valerian şi actorul Dragoş Pâslaru sunt persoane antonime sau sinonime. Cu asta ne-a dat gata şi am ţinut să împărtăşesc din bucuria pricinuită de întrebarea lui cu doi oameni care l-au cunoscut şi care ţin la el: AE şi PN. Glumind, AE mi-a spus să procedez ca-n Poliţist, adjectiv: să iau dicţionarul şi să caut acolo explicaţia care să mă lămurească dacă actoria şi călugăria ascetică sunt în relaţie de antonimie sau de sinonimie.

Astăzi (ieri) a fost Duminica Vameşului şi a Fariseului. Altă posibilă antonimie. Deşi, până la urmă, amândoi sunt oameni şi amândoi au şi partea lor bună şi partea lor rea. Poate că secretul vieţii este să faci saltul de la antonimie la sinonimie. Dar aceasta e chiar metamorfoza cea mare, curăţirea ochiului lăuntric pentru a împlini cuvântul de învăţătură: „Toate sunt curate pentru cei curaţi”.