Bleak house

Doi dintre amicii mei îmi atrag atenţia că supralicitez un film care, în opinia lor, nu are merite deosebite: Zapping. Că e prea sordid, prea bleak zice unul. Că e tezist, sărac în mijloace de expresie şi mesajul e prea „la vedere”, zice al doilea. Primului i-am răspuns că sordidă este, înainte de toate, realitatea din care se inspiră. Dar „sordide” sunt şi alte filme româneşti ante-1989: 100 lei, Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Faleze de nisip, Secvenţe, De ce trag clopotele, Mitică etc. Sordidă, deprimantă şi cenuşie este – întâi de toate - chiar imediata noastră apropiere. Ceea ce trebuie să conteze – am încercat să-i răspund celui de-l doilea - este câtă expresivitate artistică are acest film de autor (scenariul şi regia: Cristian Mungiu) care surprinde, ca mal du siècle, dependenţa omului de fereastra televizorului. Fereastră ce nu duce spre absolut, ci „tembelizează” şi imbecilizează. Îndepărtează, subliminal, privitorul de cuvântul scris, transformându-l într-un remote control man (om tele-comandă) şi adormindu-i gândirea, simţirea. Practic, filmul lui Mungiu ar trece drept o producţie (de scurt-metraj) oarecare dacă n-ar reflecta (cu un simţ al umorului deosebit de fin şi de nereprezentativ pentru spaţiul românesc, unde norma o dă umorul de mahala şi glumele abjecte, nesărate) o alarmantă realitate. Anume, colonizarea (sub)culturală a României (şi nu numai) de către imperiul uzinelor de vise (şi uneori de coşmaruri) de la Hollywod sau Bollywood. Virusarea populaţiei (căci e vorba despre un fenomen de masă) s-a făcut treptat, cu multă şiretenie, astfel că după o perioadă de momire, „boborul” a pus botu’ şi nu mai poate fără. Acum, tabloidizarea minţii oamenilor (şi nu numai a „oamenilor de rând”, ci şi a celor de la care te-ai aştepta să-şi exerseze spiritul critic) e generală: fără telenovele, manele şi filme americane (sau indiene), fără talk show-uri pline de words, words, words nici nu se mai poate. Despre toate acestea vorbeşte Zapping şi mai ales despre diagnosticul intransigent (prea explicit? dar atunci ce să mai spunem de parabola din 451 Fahrenheit?): întoarcerea la cuvântul scris. Aceasta este metanoia propusă de Mungiu întru re-umanizarea omenirii.
Nu, nu cred că Zapping este mai tezist decât utopiile (utopiile?) lui Ray Bradbury sau George Orwell. Atâta doar că nu suntem noi pregătiţi să acceptăm terapia propusă de acest film. Sau poate – cine ştie? – e tot o chestiune de gust, şi-atunci orice logică e neputincioasă.

Melancolic, funebru şi foarte comic

Profund autobiografic, 8 ½ este, arată Gilbert Salachas, „filmul realizării unui film (care poate nu se va face niciodată), văzut prin prisma stărilor sufleteşti, a visurilor şi a obsesiilor regizorului”: zborul, marea, circul, ridiculizarea clerului, extravaganţele înaltei societăţi, cuplul în pragul destrămării, magicianul, femeia opulentă. Personajul principal, Guido (Marcello Mastroianni - purtătorul de cuvânt ironic şi derizoriu al lui Fellini), este un bărbat de 45 de ani care încearcă să pună cap la cap diferite episoade ale existenţei sale haotice şi să le dea sens. Astfel, 8 ½ - un film melancolic, aproape funebru şi totuşi foarte comic – e un fel de radiografie a unei conştiinţe tulburate.
Filmul lui Fellini reprezintă - asemenea opus-urilor din aceeaşi perioadă ale unor mari regizori precum Bunuel (Viridiana), Godard (A bout de souffle / Cu sufletul la gură), Tarkovski (Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan), Antonioni (L’Avventura, La Notte, L’Eclisse) sau cubanezul Tomás Alea (Memorias del subdesarollo / Amintiri despre subdezvoltare) - un mare pas înainte înspre modernitate al celei de-a şaptea arte, una din cele mai inventive creaţii sub forma unei reflecţii în oglindă a actului creator în sine. Graţie caleidoscopului audio-vizual şi viziunilor pline de fantezie şi situaţiilor incomode, plasate la graniţa dintre vis şi realitate (pe care regizorul o atinge cu umor şi cu un fel de teamă), acest film este „o continuă interogaţie asupra relaţiilor noastre cu părinţii, copiii şi colaboratorii noştri despre îmbătrânire, alienare şi întoarcerea la copilărie; filmat magnific în alb-negru, cu un montaj geometric, neorealist (Leo Cattozzo), cu imagini (Gianni di Vernanzo) şi sunete (Nino Rota) profund sugestive, 8 ½ nu elaborează o teorie despre starea timpului său şi nici nu se transformă într-o investigaţie psihanalitică, ci deschide o fereastră înauntrul fiecăruia dintre noi, artist sau nu, bărbat sau femeie” (Jean-Michel Frodon).
„Singurătatea în doi sau în mai mulţi atinge în 8 ½ paroxismul. Obsedat de amintiri din copilărie pe care nimeni nu i le poate împărtăşi, chinuit de aspiraţia spre perfecţiune pe care nimeni (nici măcar Claudia alias Claudia Cardinale) nu i-o poate satisface, sfâşiat între dorinţele sufletului şi cele ale trupului, obligat să trăiască într-o lume zgomotoasă şi acaparatoare din care nimeni nu-l poate smulge, Guido este – scrie Cristina Corciovescu - iremediabil singur. Cu cât se vorbeşte şi se forfoteşte mai mult în jurul său, cu atât izolarea lui este mai mare”. Ochelarii pe care Mastroianni îi împinge din când în când cu un gest discret pe vârful nasului (corespondentul aparatului de auzit al lui Truffaut din La nuit americaine / Noaptea americană, realizat câţiva ani mai târziu) sunt semnul trecerii din cotidian în imaginar, din banal în fantezie, în lumea unde puritatea ia chipul Claudiei Cardinale, unde femeile (între care se reţin figura soţiei Anouk Aimée şi a metresei, Sandra Millo) sunt ţinute cu biciul şi criticii (Jean Rougeoul) condamnaţi la spânzuratoare. Este lumea interioară par excellence a magicianului Fellini.
Patetismul şi autoironia creatorului (definitorii pentru universul concret şi oniric, mizer şi angelic al lui Fellini) din 8 ½ sunt împletite fericit şi în alte filme-confesiune cu o neobişnuită putere de analiză a condiţiei cineastului: Wszystko na sprzedaz / Totul de vânzare de Andrzej Wajda, All That Jazz de Bob Fosse, Secvenţe de Alexandru Tatos, Stardust Memories de Woody Allen şi – mai puţin inspirat, dar mai apăsat epigonic – Femeia visurilor de Dan Piţa.