C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine
şi inima
îmi prind în mână. Tremurând
îmi strâng comoara la ureche şi ascult.
Îmi pare
că ţin în mâni o scoică,
în care
prelung şi neînţeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.
O, voi ajunge, voi ajunge
vreodat’ pe malul acelei mări,
pe care azi
o simt,
dar nu o văd ?
(Lucian Blaga)
Azi, echinocţiul de primăvară. Abia acum se pare că iarna începe să fluture steguleţul alb. Bisericuţa de la Cebza a fost, iar, plină de lume. Pr. Serafim a citit din Evanghelie (şi) despre femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Filmul a redat, cred, o singură dată, această scenă. În Rubliov – însă Tarkovski (şi secundul său scenarist, Koncealovski) a lucrat inteligent, evitând capcana „ecranizării”. Rezultatul: un film unic, singurul care – cu un limbaj cinematografic pur-sânge – recreează pe ecran ceea ce va fi fost atunci.
La plecarea de la mănăstire am răsfoit un volum dedicat Sf. Siluan Athonitul. M-am oprit la un pasaj în care se povesteşte o întâmplare din viaţa sa timpurie. Trăia, înainte de a se călugări, în Rusia. Părinţii erau oameni simpli de la ţară şi aveau mai mulţi copii. Într-o zi, băiatului îi vine rândul la pregătit merindele pentru întreaga familie. A gătit porc, deşi era vineri şi rânduiala ortodoxă prevede abstinenţă de la produsele animale. Tatăl său (capul familiei) nu a spus nimic şi a mâncat. La fel au procedat şi ceilalţi. După vreo şase luni, tatăl îi aminteşte fiului ziua aceea de vineri în care gătise porc pentru familie. Fiul zice: „Pentru ce nu m-ai mustrat atunci, tată?” Iar tatăl, înţelept, spune: „Ca să nu te smintesc, fiule. Dar să ştii că am mâncat acea carne ca pe un stârv.” Trec peste restricţiile impuse de post în ritul ortodox, pentru că tâlcul acestei istorisiri (atât de frumoasă, încât nici n-ar mai avea nevoie să fie adevărată) are, cred, o bătaie mult mai lungă. Este, de fapt, vorba despre cuminţenia celui care ascunde greşeala aproapelui din dorinţa de a nu-l sminti. Din credinţa că, procedând astfel, va găsi la momentul potrivit cuvântul care să dojenească fără să pârjolească, fără să rănească. (Aşa s-a purtat şi unul din samuraii în vârstă, din uluitorul opus al lui Kurosawa, cu cel mai tânăr dintre ei, când l-a surprins că-şi cedează porţia de orez fetei de ţăran de care era îndrăgostit. Tăcerea seniorului îl va ruşina pe mezin mult mai tare decât ar fi făcut-o darea în vileag a „trădării” lui.) Nu ştiu ce mă face să cred că sănătatea psihică, precum şi dreapta socotinţă a celui care a devenit Siluan Athonitul a fost hrănită cu asupra de măsură de tactul şi înţelepciunea tatălui său cumpătat şi, deopotrivă, de smerenia şi bunătatea mamei sale…
