Sunday 16 December 2007

Lions 4 Lambs

Sunday sermon focusing on searching the Kingdom - whatever that means…A friend sent me a clip from a talk show where a very “religious” Romanian actor was the guest. His "Orthodox" claims sound (to me) rather patronising, especially when he declares he cares for the fate of his country.

In the afternoon I entertained Sergiu, with whom I watched Barefoot in the Park, starring Robert Redford, Jane Fonda and Charles Boyer. Nice comedy on marriage (well, the first seven days of a marriage), good lines, excellent actors. I always enjoy watching it.
In the evening we went to Theodor’s piano teacher. They rehearsed his little repertoire he is going to perform tomorrow night. We are really nervous and hope he will not mess it up in front of a full house – as all the tickets seem to have been sold for the tomorrow night’s show.

We made it to the cinema without Theodor – he stayed over night with his grand parents. It was our first experience of a multiplex in our city. The West has finally arrived in Timişoara as far as cinema standards are concerned. We watched Lions for Lambs (directed by Robert Redford, and acted by Redford, Meryl Streep, and Tom Cruise) in a small amphitheatre of about 120 seats – Dolby Sound, pop music, trailers of the coming movies and commercials before the screening - all in a warm theatre. Quite a long distance from the young Redford of the late sixties and the old, wrinkled face of nowadays. The same goes about Meryl Streep, whom I saw first, I think, in Kramer vs. Kramer (1982 it was). Time flies…The film itself was no better than I expected, having been the least unattractive title from the nine or ten titles that were on: another piece of political propaganda with “heart” and great actors. Since I had little expectations from it, I wouldn’t say it disappointed me. For a few seconds I was moved (sometimes I’m sensitive to soppy scenes!): when the two brilliant guys show the class that they decided to enlist in the war in Afghanistan, after an argumentative debate on getting involved the two of them gave in college.

Before the movie I talked to PS on the phone. I told him we were at the Mall. “What are you doing there?” he wanted to know. I knew what he would say next. I said: ”We are going to watch a movie”. I then told him what the title was. While I was trying to repeat the title for him and briefly introduce the movie to him he didn’t let me finish and said: “Whatever, it’s still a piece of propaganda”. Brainwashing? Yeah, if you let yourself persuaded into believing it. However, I dare to say my critical spirit has not died – yet. As a rather reserved cinema-goer (towards the quality of the main stream repertoire) I was a bit uncomfortable with this remark, but I got over it. I know for myself I no longer desire to be informed about the latest (American) releases. I do realise that main stream cinemas (that count for, perhaps, 95% for the cinemas in Romania) sell a form or another of propaganda, clichés, “action”, special effects, and happy endings. I stopped attending the cinemas (on a regular basis) about 15 years ago. Yet, I do feel like going to the movies, from time to time, to watch the least “American” movie from the selection of predominantly American films shown at the multiplex cinemas. And I have been waiting for the multiplex to open in our city for two full years.

One thing I’m sure of: even if I know too well that I'm not going to spend much time in modern cinemas (as I haven't so far anyway, at least not in the past 10-15 years or so) I seem to have completely lost the desire to see films in freezing, appalling and unfriendly conditions at the two obsolete cinemas (Timiş and Studio) that have survived in Timişoara since the fall of communism, now that we have Cinema City at the Mall.

Missing the mark

De dimineaţă a nins (a doua ninsoare – light snow, though - de anul acesta, la Tmişoara) însă nu îndeajuns pentru a se prinde. După-amiază am ajuns cu Theodor, Raluca şi bunicii lui Theodor pe la Iulius Mall. Pe zi ce trece lumea care se perindă pe arcadele de acolo pare tot mai occidentală – elegantă, rafinată, dar şi „fiţoasă”. Prezenţa mall-urilor (dar şi a hypermarket-urilor, a shopping centre-lor) în marile oraşe din România este un semn evident că, în aceste oraşe, occidentalizarea este un work in progress ce nu mai ţine doar de viitor. Am surprins însă şi o scenă neplăcută: doi tineri băieţi cam rotofei (bravo lor că au poftă de mâncare) – le puteai ghici lesne preferinţele muzicale după look-ul colorat - se hârjoneau ca-n codru pe o scară rulantă, în văzul lumii, în ciuda vârstei lor (să tot fi avut vreo 20 de ani). Am găsit o cămaşă albă şi i-am cumpărat-o pentru luni seara. Am fost apoi toţi cinci pe la Pizza Hut – un loc pe care-l îndrăgesc mult pentru salatele sale şi, desigur, pentru pizza. Am trecut în fugă pe la librăria Cărtureşti, unde m-am întâlnit cu un amic cinefil, care este shop assistant în această distinsă şi primitoare librărie timişoreană. Apoi ne-am interesat la Cinema City să vedem în ce condiţii se pot face rezervări pentru bilete şi dacă e posibil ca nevăzătorii (sau chiar copiii nevăzători) să beneficieze de reduceri sau gratuităţi. Răspunsul a venit după un telefon la manager: no way, no mercy. Oricine trece pragul sălii de cinema, la Cinema City, trebuie să plătească. Păi ori e business, ori e muncă patriotică, nu? Doar suntem în plin capitalism sălbatic.

Am ajuns la profesorul de pian al lui Theodor. Acolo am avut un chat interesant cu fiul lui şi cu prietena sa – amândoi frumoşi adolescenţi de 18 ani – următor unei discuţii aprinse dintre ei. (Unde eşti, adolescenţă? Ce vremuri: Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi / Chitarişti, zgomotoşi şi fantezişti / Minijup, foarte scurt şi strâns pe trup....) Ce s-a-ntâmplat? Cum suntem în plină perioadă de Post al Crăciunului, evlavia acestei tinere a îndemnat-o să meargă la un preot să se spovedească. Şi s-a dus. A dat însă peste un popă care-a luat-o în şuturi din prima („A, eşti de la liceul ăla fiţos...”), astfel că fata a recunoscut că are prieten. Replica popii a venit – cum altfel? - ca la carte: „Aha, deci preacurveşti!...” Cu adevărat mereu actuale sunt cuvintele din Pateric şi puţini dintre noi le recunoaştem importanţa de neînlocuit, atunci când ne dorim să scăpăm de orgoliu şi de slavă deşeartă: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: spune-mi un cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din testamentul Cel Nou citesc şi la Cel Vechi mă întorc”. Majoritatea „învăţătorilor” se grăbesc să înveţe pe alţii să trăiască după cum ei înşişi nu au ştiut (şi nu ştiu, ori nu vor) a trăi. Fapt îmbucurător e că fata nu s-a lăsat biruită de nepriceperea primului preot şi s-a dus la un al doilea, rugându-l să-i tălmăcească acest cuvânt („preacurvie”), căci – spune ea - nu vede greşeală în faptele ei, de vreme ce trăieşte cu băiatul pe care îl iubeşte. Al doilea popă a luat-o mai pe ocolite, spunându-i că o relaţie în afara căsătoriei poate duce la sarcini nedorite şi deci la pruncucidere...

Aşadar, am fost rugat să le spun – sarcină extrem de grea! - ce cred eu despre toate acestea...Am început prin a le mărturisi că nu sunt adeptul abordării legaliste a problemelor ce ţin de duhovnicie. Le-am tălmăcit sensul noţiunii de păcat ca fiind un missing the mark, nu un sin – parcă am aflat de această distincţie de la Christos Yannaras (citindu-i cartea The Freedom of Morality). În ultimă instanţă, dacă ai ajuns să-ţi vezi păcatul, nici nu mai contează dacă îl văd sau nu alţii la tine. Le-am povestit apoi scena din remarcabilul film suedez Lumină de iarnă (de Bergman) în care un pastor care – zice el – şi-a pierdut credinţa, îşi mărturiseşte toate frământările şi toate spaimele înaintea unui enoriaş care a venit să caute sfat şi îndrumare, pentru că se afla într-un mare impas (era speriat de iminenţa începerii unui alt război mondial). Drept urmare, acest om slab de înger s-a sinucis câteva clipe mai târziu. De aceea, le-am zis elevilor mei (cu care, iată, am discutat chestiuni duhovniceşti în loc să ţinem săptămânala oră de engleză) că este foarte important să nu sminteşti pe aproapele tău. Din aceeaşi pricină m-am eschivat când m-au întrebat „dacă cred cu adevărat că Iisus este Fiul lui Dumenzeu”. Am recunoscut în întrebarea lor ecoul gândurilor care nu mi-au dat pace multă vreme. Le-am spus aşa: Da, Iisus este Fiul lui Dumenzeu atunci când accepţi la règle du jeu, adică rânduiala Bisericii. Pentru ei este încă dificil să înţeleagă importanţa contextului într-o problemă, darmite să desluşească semnificaţia acelui context. "Contextul - afirma Constantin Noica - dă textul". Iar Ortodoxia are – slavă cerului - un context bogat...Îţi ia o viaţă să-l desluşeşti - never a dull moment, indeed. Am încercat, deci, o comparaţie. În football, am mai spus, ştii că nu ai voie să atingi mingea cu mâna. Problema care se pune este, aşadar, să accepţi (sau nu) regula jocului de football, altfel du-te să joci orice altceva, mă rog, oricare alt joc unde ai voie să atingi balonul rotund cu mingea. De bună seamă că poţi să încalci această regulă, dar ea trebuie respectată dacă vrei să joci football. Au urmat alte întrebări: cu e cu icoanele făcătoare de minuni. La început am spus că nu sunt persoana potrivită să răspundă la o astfel de întrebare. Apoi am delimitat icoanele bizantine de reprezentările edulcorate, romanţate, dulcege ale scenelor biblice care stau alături de icoane în bisericile ortodoxe şi adesea, numeric, le depăşesc. Prin urmare, majoritatea enoriaşilor asta vor: reprezentări pioase, telenovelistice - meteahnă veche de tot, apărută mult înaintea televizorului şi telenovelelor, pentru că „inovaţia” asta artistică (edulcolarea, romanţarea) datează de secole. A avut dreptate Dostoievski să spună că „Frumuseţea salvează omenirea”? Dacă da, atunci icoanele bizantine pot salva pe cel care le-a primit în suflet, pe cel care nu-şi mai poate dezlipi ochii (şi mai ales ochii minţii/inimii) de ele. În acest sens, da, icoanele sunt făcătoare de minuni. Dar cu traducerile diferite ale Scripturii cum rămâne? – voiau ei să afle. Este şi normal să existe mai multe traduceri ale unei cărţi atât de vechi. Se schimbă, nu-i aşa, limba, se schimbă semnele unei civilizaţii. Totuşi, that’s not the point, either – am barat eu. Important (după mine, am ţinut să subliniez) este vectorul unei traducerii şi dacă o traducere te problematizează, te responsabilizează sau nu. Le-am exemplificat cu felul în care Biblia BOR traduce ultimele cuvinte rostite de Hristos pe cruce („Săvârşitu-sa!”) şi felul în care apar ele în traducerea neoprotestanţilor („S-a terminat!”). Şi totuşi, aici ca în cazul reprezentărilor religioase edulcorate cu Iisus, Fecioara Maria şi cu Sfinţii, ca în cazul muzicii bisericeşti, al cărţilor şi broşurilor bisericeşti puse spre vânzare pe diverse tejghele, majoritatea enoriaşilor preferă ceea ce este „popular”, „accesibil”, „pios”, „sentimental”, „patetic”. Aşa cum – în lumea largă - se preferă telenovelele, manelele, romanele de aventuri, tabloidele etc., în vreme ce quality literature, cinema and art in general rămâne doar în atenţia curioşilor, a unor connoisseur-i.

Dincolo de toate aceste întrebări şi cârcoteli, scormonirea în rărunchii istoriei bisericeşti şi a istoriei personajelor din textele sacre continuă să fascineze. Este marfă să afirmi că Hristos a trăit cu Maria Magdalena sau că Ioan Botezătorul îl pizmuia pe Hristos pentru că i-a furat electoratul – observaţii interesante, poate, însă – puţini observă asta – din alt film, din alt context. Ceea ce este cel mai greu e să-ţi păstrezi entuziasmul şi dispoziţia de a desluşi metafora vie din Filmul care poate să-i aducă omului – în chip progresiv, dinamic şi „dialectic” – desăvârşirea, împăcarea (cu sine, cu lumea) şi fericirea.