Wednesday 16 April 2008

Fools & holy fools

Nebunia fascinează. Aşa a fost mereu. Dar nu cumva are şi ea, nebunia, un vector, o direcţie, un sens? Iar sensurile pot fi atât de diferite...S-ar putea să greşesc, dar acum îşi trăieşte clipa nebunia fără sens. Sau nebunia cu o mie de sensuri, asemenea Omului-Indicator din desenul animat The Point / Oblio care arăta simultan înspre mai multe direcţii. Nebunia lui Don Quijote nu mai e la modă. Are prea mult ideal şi este un perdant. E vremea lui Sancho, cel de dinainte de mirajul final, când idealismul stăpânului său l-a cucerit. Din Dostoievski se reţine mai cu seamă picanteria „demonilor necredinţei”, „viciul”, acţiunile extreme, componenta „dionisiacă”. Se uită nebunia credinţei pe care-au cunoscut-o Raskolnikov, Alioşa, Mâşkin – adevăraţi holy fools. Se uită şi sfârşitul (căinţa, ruşinea) lui Stavroghin („Vreau să mă-nchid singur. Dacă s-ar putea sub pământ.”)

Se uită, în general, personajele literare. La modă sunt personajele de film şi filmele cult. E cool să vezi torturi pe ecran. Iar dacă regizorul reuşeşte să-şi facă personajele asasine (Hanibal Lecter, eroii din filmele lui Tarantino sau David Lynch – toţi posibili candidaţi la titlul de fools) agreabile şi simpatice, cu atât mai bine. De unde această revanşă a bestialităţii, a depravării şi perversiunii? Să fie ea rezultatul desacralizării actuale (alungarea termenului de holy dinaintea celui de fool), al unor vremuri puritane (de după Reformă) apuse? Diabolicul personaj interpretat de Hopkins în Fracture încearcă să fie sarcastic atunci când face referire la Biblie ori la bunătatea procurorului: „Nu-mi spune, dă-mi voie sã ghicesc. Ai devenit religios sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? L-ai găsit pe Dumnezeu.” De unde se poate deduce că pentru el – om care a câştigat o lume, pierzânu-şi sufletul - termenul „religios” are o conotaţie cel puţin desuetă, dacă nu e respingător cu totul. Nici nu e de mirare, la cât de individualist (şi obositor-plictisitor) a devenit discursul religios după Reformă.

Există însă şi un „duh al blândeţii”, un duh înnoitor şi cu adevărat cool pe care l-au găsit (sau care i-a găsit pe) Mâşkin, Raskolnikov, Alioşa. „Dar – vorba lui Dostoievski, cel de la finalul romanului Crimă şi pedeapsă - aici începe o altă poveste - povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.” O fărâmă din acest duh învăluie – preţ de o clipă – şi eroii lui Aronofsky la sfârşitul primelor sale filme, Pi şi Requiem for a Dream. Chemării sale rămâne să îi răspundem şi noi.

Generation gap

M-au vizitat mai tinerii şi simpaticii mei amici cinefili Ionuţ şi Vincenţiu (în vârstă de aprox. 24 de ani). Am stat la poveşti şi am vizionat Bobby Deerfield (deşi l-am revăzut şi duminica trecută cu Manuela şi Oana) – admirabil film despre trezire şi iubire (sau trezire prin iubire), o poveste inteligentă şi foarte chic, unde „reţeta” - preluată dintr-un block buster soppy ca Love Story - este prelucrată, rafinată, nuanţată de viziunea lui Sydney Pollack. Marthe Keller şi Al Pacino sunt adorabili, muzica lui Dave Grusin e fabuloasă, iar imaginea lui Henry Decaë te poartă prin prin Elveţia, Paris, Florenţa.
M-am eschivat cum am putut de amicii mei, motivând rezervele mele faţă de cinematografia (şi critica de film) contemporană prin dorinţa de a cunoaşte – selectiv – (capod)operele trecutului pentru a-i putea înţelege mai bine pe contemporani. De fapt, chiar cred asta.
Pe de altă parte, mă văd silit să recunosc: prefer cărările bătătorite ale înaintaşilor şi nu experimentele actuale, atunci când mi se pare că, în loc de substanţă, oferă doar mostre de teribilism. O posibilă explicaţie ar fi şi faptul că – prin structură – aparţin unui secol romantic, umanist, renascentist, baroc, iar eforturile pe care - at any cost - le depun ca să mă cunosc îşi găsesc un mediu mai potrivit în alte epoci decât în anii aceştia dominaţi de minimalism şi simplificări.
Am vorbit – inevitabil – şi despre filmele lui Tarkovski, despre responsabilitatea artistului – subiect atât de delicat şi de...evitat nowadays, când – afirmă Jacques Derrida în Donner la mort - „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.” Vincenţiu spune că în acele vremuri totalitariste nu aveai cum să nu fi responsabil. Dar – am adăugat – nu cumva era vorba atunci (Tarkovski şi cei – puţini – asemenea lui fiind excepţia) de mimarea responsabilităţii (aşa cum un coleg profesor încă mai spune când ne vedem, în pauze: Mimez activitatea), de o responsabilitate de paradă, triumfalistă şi lozincardă? Ideea lui era (dacă-am înţeles bine) că societatea egalitară socialistă conferea un cadru mult mai propice formării (şi manifestării) unui artist ca Tarkovski. Că, altfel spus, lipsa de substanţă şi de sens a operelor actuale s-ar justifica prin contextul social-politic actual - pluralist, anarhic, individualist şi tot mai pragmatic.
Oricum, timpul petrecut cu ei a trecut - ca prin minune - formidabil de repede. Entuziasmul lor (şi al altora ca ei – prieteni sau apropiaţi) de a ajunge la „aurul filmului” şi de a se bucura de el (în parte „provocat” şi de vizionările de la cinemateca Joc secund pe care am organizat-o acum câţiva ani) îmi spune că lupta pentru pasiunea mea nu este în zadar. Că am mijlocit şi eu – după cum stăruitor mă îndemna într-o epistolă monahul Dragoş Valerian Păslaru de la Frăsinei – întălnirea acestor tineri (la care i-aş adăuga pe elevii mei de la ET, şi nu numai) cu câteva filme de referinţă, că au înţeles astfel (şi eu împreună cu ei) care este „diferenţa dintre filme şi clipurile imbecilizante ale acestui sfârşit”. Exprimarea este puţin dură, exclusivistă şi ursuză, însă la ce altceva îmbie aceste clipuri (dacă, voyeur, le acorzi atenţie şi le iei în serios) decât la dezintegrare, deprimare şi – horrible dictu – depravare – semne dintotdeauna ale „sfârşitului”?

Beautifully shallow

La recomandarea Mirunei am văzut, aşa cum i-am promis, Fracture – un thriller american din 2007 bine jucat (de Anthony Hopkins, Ryan Gosling), cu o punere în scenă glamour, trimiteri evidente la hit-ul The Silence of the Lambs şi muuuulte clişee melodramatice. Găsesc pe net comentariul unui spectator sceptic şi – zic eu – obiectiv, care îşi intitulează rândurile despre acest film Absolutely Unremarkable. Parcurg şi alte cronici ale acestui comentator şi constat că – spre onoarea lui – e cârcotaş. Atâta doar că nu prea îi înţeleg perseverenţa cu care vizionează şi comentează filme despre care în final va scrie: Guilty pleasure, Uninteresting and forgettable, An unconvincing thriller that proves to be more ridiculous than thrilling, It's pretty harmless yet also fairly forgettable, A sloppy and unnecessary film, It's pretty slick looking but largely generic and silly...


Cu o zi înainte am vizionat cu câţiva din elevii mei de-a XII-a Chaplin’s Modern Times – proaspăt şi adorabil şi în mileniul 3, ca în 1936. Încăpăţânarea mea de a evita producţiile americane recente – schematice, glamorous ori horrid, adesea orbitor de appealing datorită bzaei tehnice sofisticate de care dispune echipa de filmare – este motivată de convingerea că life is too short indeed therefore I can’t afford wasting my time indulging in guilty pleasures. Pentru că – at best – asta oferă – now more than ever – Hollywood-ul: junk movies beautifully wrapped and
aggressively advertised. Ce-i drept, film american de serie - filmul-conservă servit în mall-uri şi programat de televiziunile comerciale – are totuşi o calitate (pe care-o recunoaşte mai ales spectatorul care ştie că mai există şi world cinema pe lumea asta, cu diversele sale şcoli de film): provoacă brusc o imensă nostalgie după marile filme din lumea mare pe care studiourile americane le îngroapă cu cinism o dată cu fiecare nouă producţie scoasă pe piaţă. Dar – vorba cântecului – mai avem nevoie şi de iarbă, mai avem nevoie şi de iarbă...