Ultima reprezentaţie liturgică din stagiunea de primăvară-vară la capela noastră. Din păcate, scenografia ei (iconostasul bizantin, cu icoane despre care Tarkovski, în Offret / Sacrificul, spunea: „Fantastic! Ce rafinament deosebit. Câtă înţelepciune şi spiritualitate şi, totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune.”) rămâne, pe tot cuprinsul verii, sub obroc. Ciclul liturgic se va relua – dacă se va relua – abia din toamnă, când începe un nou an şcolar pentru elevi.
Duminica asta, prăznuirea celor 318 Părinţi bisericeşti ce au luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Atunci, în 325, s-a definitivat crezul apostolic, canonul scriptural şi s-a stabilit data când trebuie să cadă Paştele. Pomenirea acestor fapte nu s-a făcut oriunde, ci în cadrul cuvântului de învăţătură din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, articulată şi ea în acelaşi moment istoric (sec. IV). Practic moştenim învăţătura acelui veac în care Biblia avea să fie pentru prima dată cartea Bisericii, în care se rosteşte necontenit (în Răsărit) acelaşi crez şi se prăznuiesc Paştele la o dată calculată după aceeaşi lege de peste o mie şase sute de ani. Last, but not least, Crezul de la Niceea a lămurit chestiunea crucială (un adevărat nod gordian) referitoare la homoousios; prin ea s-a afirmat că Iisus Hristos este de aceeaşi natură divină cu Tatăl. De atunci Arie şi adepţii lui sunt puşi pe lista neagră a ereticilor. Vorba aia: ori albă, ori neagră. Iisus e „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” cu toate consecinţele şi implicaţiile pe care Ortodoxia le revelează progresiv celui sau celei care se încăpăţânează să rămână întru ea.
