Hotărât lucru (că altceva nu găsesc a spune): îmi este peste putinţă a înţelege experienţa traumatizantă a oamenilor şi atitudinile lor fanatice după ce au trecut prin infernul şi purgatoriul temniţelor grele de „re-educare” etc.. Nu pot în niciun fel să pricep siguranţa de sine cu care oameni care au suferit (şi, pe rând au fost când victime, când călăi) vorbesc despre „puritatea neamului”, despre „naţiune” etc. Într-o emisune televizată Pr. Calciu Dumitreasa afirmă, pentru N24 TV, că toate neamurile (popoarele din Mesopotamia, din Egipt, din Grecia etc. ), neîndeplinindu-şi „misiunea specială încredinţată de Dumnezeu” au falimentat, datorită „unor păcate speciale”. Este întrebat: „Ce păcate speciale are naţiunea română?” „Naţiunea română?” – repetă cel intervievat (căruia pământ şi apă aveau să-i dea, în ultimii 25 de ani de viaţă, americanii, adică acel popor care este cel mai puţin pur etnic) şi râde scurt, surprins oarecum de întrebarea jurnalistului. Apoi continuă pe un ton solemn: „Eu cred că naţiunea română rămâne pe linia misiunii pe care o are în această lume: de a menţine ideea Ortodoxă, care este adevărata credinţă, şi ideea de neam în sens mistic, pe care o menţine fiindcă am considerat că acesta rămâne foarte adânc în sufletul românilor.” „A fost Ceauşescu naţionalist?” – întreabă provocator jurnalistul. „A fost comunist.” - adaugă preotul, făcând distincţia între „naţionalismul material” şi naţionalismul „pe linia de credinţă”, care – aflăm îndată – „poate convieţui în pace cu toate celelalte neamuri”...Ar fi interesant de comparat listele „negre” ale acestor oameni ce spun că ştiu bine cum stau lucrurile cu neamul şi cu duşmanii neamului românesc. Mă îndoiesc că ele conţin aceleaşi nume. În plus, Pr. C.D. a uitat să spună ce se-ntâmplă la „judecata de apoi a neamurilor” cu cei prin care nu a curs numai sânge, de exemplu, pur românesc. (În cine curge prin vine numai şi numai sânge românesc anyway?) Iar sângele – contrar celor afirmate de fanatici fundamentalişti - apă nu se face.
Altă inepţie: a ucide „duşmanii poporului” pentru „binele neamului” – conştient fiind că, ucigând, îţi pierzi sufletul, dar contribui la „mântuirea neamului” - este just (vezi legionarii). Dacă într-un sat patriarhal (asemenea celui din copilăria Pr. Teofil, în care – spune Duhovnicul de la Sâmbăta – existau numai creştini Ortodocşi) ce repetă paradigma din peştera lui Platon, e scuzabil (din necunoaştere, din lipsa diversităţii culturilor etc.) să fii, la o adică, intolerant şi xenofob, a vorbi apodictic în ziua de azi (când lumea e aşa de pestriţă, oamenii atât de diferiţi, culturile / religiile atât de amestecate) de o formă sau alta a ingineriei genetice, de purificare etnică mi se pare de-a dreptul bizar. Şi utopic, pentru că nu pot crede că, transpuse în practică, aceste idealuri ar funcţiona potrivit aranjamentului iniţial. Cred că şi poporul român, ca alte popoare, se comportă normal. Adică este oricând predispus la corupţie, la cădere, la abjecţie.
Dincolo de clişee, de blamarea obişnuită a „agenturilor străine”, a masonilor, evreilor etc., de ponegrirea lui Băsescu (pe care îl consideră ateu, duplicitar, antihrist, cripto-comunist etc. pentru că nu aprobă proiectul de mare anvergură al construirii Catedralei Mântuirii Neamului), am rămas – din tot interviul acordat de Pr. C.D. – cu ezitarea sa dublată de un râs scurt atunci când e întrebat despre „păcatele speciale ale naţiunii române”. Sunt singurele momente pe care le înţeleg.
P.S. Nicolae Steinhardt despre cristalofilie: În general vorbind, desigur că acest cuvânt, cristalofilie poate fi luat drept sinonim al dragostei pentru puritate. Dar puritatea este un cuvânt destul de primejdios, pentru că are un înţeles foarte bogat, multiplu. Poate însemna aproape orice. De aceea, folosind astfel de cuvinte trebuie să fim precauţi. Puritatea o urmărim, în fond, cu toţii. Toţi vrem să fim puri şi curaţi. Rămâne de văzut cât izbutim să fim cu adevărat. Idealul acesta al purităţii cred că îl au şi oamenii cei mai impuri, care şi ei îşi închipuie că impuritatea lor este o formă de curăţie. Ne place să ne autoamăgim… Ba chiar mai mult de atâta, aş spune că auto-amăgirea face parte din fondul nostru genetic. Nu din fondul nostru genetic cel mai bun, dar… face parte din fondul nostru genetic.
E aici un joc dublu: pe de o parte vrem curăţia absolută, ceea ce implică necesitatea absolută de a fi sinceri, total sinceri, şi deci, de a denunţa conştiinţei noastre şi încercările noastre de a ne minţi pe noi înşine; după cum curăţia denotă şi un ideal adevărat. Căci oricare dintre noi are un ideal, de un fel sau de altul.
Dar a face din puritate, totuşi, o obsesie absolută, iar nu este cuminte. Nu este cuminte, pentru că nici virtuţile nu trebuie absolutizate. Să ştiţi că şi virtuţile ne pot duce pe căi ocolite, ne pot amăgi şi chiar înşela. Există - ne învaţă pe noi dreapta-socoteală - există virtuţi ale binelui, dar există şi virtuţi ale răului; adică există virtuţi care, prin exces şi printr-o greşită înţelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult ştiu oamenii înţelepţi că şi adevărul, ca şi binele, ca şi mila, pot deveni - prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixaţie obsesională - pot deveni şi ele năpaste.
Deci ca să mă rezum, pentru că am vorbit cam mult şi cam haotic. Desigur că puritatea este un ideal - logic şi frumos, dacă mă pot exprima în cuvinte atât de banale - dar trebuie să băgăm bine de seamă să nu mergem prea departe şi să n-o transformăm într-o formă de manie, într-o formă exacerbată, într-o formă de fanatism. Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuţile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele şi că numai aşa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înţelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotinţă“.
