Saturday 18 October 2008

Team building

Azi ne-am reunit cu toţii la un hotel („Olimp”) pentru un get together şi câteva prelegeri foarte informal despre rolul părintelui în educaţia copilului differently able (în limbaj politically correct). În timpul orelor, copiii s-au jucat îndărătul unui paravan. Una dintre psihoterapeute a istorisit o întâmplare foarte înduioşătoare (which moved some of us to tears) despre doi băieţi de vreo 5-6 ani, unul nevăzător şi altul surd. Cel nevăzător a vrut să ştie de ce nu îl aude amicul său cu severe probleme de auz (pe care-l întâlnise într-o tabără de vară) şi ce trebuie să facă pentru a se face...auzit. Până la urmă au comunicat printr-un limbaj non-verbal pe care l-au deprins împreună.
După amiaza am fost împreună la un mall (Polus) imens – prilej să mai ne plimbăm prin Cluj (cu taxi-ul) şi să intrăm pentru o vreme în acea oază occidentală, care e acest shopping mall. Copiii s-au distrat un ceas în spaţiul de joacă destinat lor, după care am mers la Pizza Hut, unde am intrat mai mult în vorbă cu Maria, care e profesor educator la Liceul din Cluj. Am stat de vorbă şi cu William – un tip din Wales, cu deficienţe de vedere, dascăl de mobility & orientation etc. - despre una-alta, despre nişte filme (între ele şi Dancer in the Dark de von Trier, pe o temă foarte apropiată de întâlnirea noastră de azi). Mi-a amintit de noile reglementări din maternităţile din UK cu privire la doza de oxigen administrată în incubator prematurilor – schimbări ce au redus considerabil numărul de cazuri de retinopatie a prematurului. Pentru câteva clipe am fost frisonat atunci când m-am întrebat, involuntar, what would have happened had Theodor not been given that much oxygene. But: this is an invisible movie I am not supposed to run – or else it would drive me crazy. La despărţire ne-am urat unul altuia câteva gânduri de încurajare şi am spart baloanele în care, la începutul acestui team building, ne-am pus fiecare câte o „grijă lumească” de care Liturghia oricum ne cere să ne lepădăm.

A trip

Dimineaţa ne-am trezit devreme. Am luat trenul de 6 („Săgeata albastră”) spre Cluj. Cele cinci ore petrecute on the train ne-au dat iluzia ieşirii din ţiganiada spaţiului valah (see the suggestive picture on the right I just received from FD): mediu curat, personal prietenos, ambianţă de tip user friendly. Pe drum a plouat şi ploaia a continuat până după amiază. Când am ajuns în gara din Cluj (pe la 11) a fost frig şi ploaie. Asta m-a făcut un pic grumpy însă mi-a trecut după ce am ajuns la pensiunea cosy unde-am fost cazaţi („Paris” de pe strada Paris), iar apoi la Liceul pentru nevăzători. Raluca şi Theodor au urcat în sala clasei a III-a şi au petrecut nişte timp cu micuţii de acolo: Claudia, Isztvan, Ingrid etc. – cu toţii foarte prietenoşi, vorbitori – ca orice clujean – de română cu accent ardelean. Eu am rămas în sala festivă unde se desfăşura o sesiune de comunicări ale profesorilor pe teme de învăţământ. Mi-au atras atenţia câteva prezentări în Power Point: una despre importanţa ţinutei corporale corecte, alta despre învăţarea ca joacă. Când am urcat după Raluca şi Theodor i-am cunsocut şi eu pe elevii de a III-a de care Theodor se ataşase deja. După o descindere la parter de câteva minute am revenit la locurile noastre. Dar seria prezentărilor s-a terminat, aşa că am urcat, încă o dată, la micuţii de a III-a. Raluca şi Theodor se mutaseră în sala alăturată, unde tocmai şi-au început programul de după-amiază elevii de clasa I. Profesorul lor educator – îl cheamă Costel - mi s-a părut de la prima vedere un tip special. Când am ajuns eu făcea cu Theodor nişte exerciţii în Braille şi-l lăuda pentru curiozitatea sa, pentru motricitatea sa fină. Dintr-una-ntr-alta am ajuns să constat că acest dascăl – nevăzător - de vreo 30 de ani este ahtiat după muzica românească a anilor 60-90 (după muzică în general), după literatură (îl gustă pe Joyce) şi film (ne leagă aceeaşi pasiune pentru filme ca: Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Faleze de nisip iar el a văzut – fără exagerare – sute şi sute de filme fără să poată vedea, de unde rezultă încă o dată, că – paradoxal – şi filmul se vede cu ochii minţii mai ales) şi actori (îşi aminteşte perfect de Dragoş Pâslaru şi de rolurile sale care i-au pregătit terenul pentru schimbarea lui la faţă o dată cu intrarea lui în monahism). Că ştie multe lucruri despre personalităţile acelor vremuri, că se ocupă, migălos, de transpunerea discurilor rare de vinil pe suport digital, că este realizatorul unui emisiuni radio transmise pe internet etc. L-am luat cu binişorul şi mi-am dat repede seama că are o sensibilitate rară şi o curiozitate intelectuală contagioasă. Şi-a amintit imediat de Adrian Enescu (despre care a afirmat că a revoluţionat muzica românească prin sound-ul inconfundabil, unic în România, al muzicilor lui din anii 80 mai ales), de Florin Bogardo, Anton Şuteu, Doru Căplescu, de Richard Oschanitzsky şi Vasile Şirli. E uluitor cum şi-a amintit de piesele lor în ascociaţie cu numele compozitorilor…În mijlocul acestor discuţii apare şi fostul meu elev de acum…18 ani, GV (pe care îmi propusesem să-l relntâlnesc), acum şi el profesor educator la acest liceu. Am schimbat adresele de mess cu ei, îmi doresc mult să mai vorbim.
Am servit o ciorbă de legume delicioasă la „Marty” - un restaurant ultra cosy cu bucătărie, servire şi ambianţă ireproşabile. Clujul îmi pare foarte cool şi parcă mai domolit ca Timişoara (chiar dacă traficul e mai bitchy) – suntem doar ln Ardeal…

p.s. I-am rămas dator lui A.E. cu o replică la afirmaţia lui on the phone că Tarkovsky n-ar fi fost nimic fără regizori ca...F.F. Coppola şi Martin Scorsese (?!).