Thursday 26 November 2009

Ceara ei de Românie...

În Actorul şi sălbaticii (1975), Toma Caragiu (alias „cel mai mare actor pe care l-a avut vreodată Ţara Românească: Co-sti-că Ca-ra-ta-se”) se ia de cei ce „vor să vândă ţara asta lui Hitler” (legionarii). Băşcălie făcea şi de „ăştilalţi”: când îi lua în tărbacă pe liberali, îl aplaudau ţărăniştii, când se dădea la ţărănişti îi deschidea Banca Naţională credit. „Aşa-i viaţa!” îi spunea tânărului comisar şi prieten Radu, pus de Rege (Carol al II-lea) să-i asigure protecţia, „că exaltaţii ăştia cine ştie de ce sunt în stare”…Scenaristul Titus Popovici (no.1 în branşă, pe vremea aceea) a amestecat în acest film antologic verzi cu uscate. Totuşi, personajul său pseudo-fictiv (Caratase) are tot dreptul să fie vânat de legionari, chiar dacă „modelul” său din viaţa reală (actorul de revistă Constantin Tănase) a fost, se pare, asasinat de bolşevici după ce a făcut – pe faţă – mişto de ei. Înainte de 1989 însă era cu neputinţă să vorbeşti despre „ciuma roşie”, astfel că – printr-o explicabilă metamorfoză cromatică – nea Costică din filmul mai sus pomenit îşi avertizează spectatorii să „taie calea lui Hitler”, să se ferească de „ciuma verde”. Iar la finalul memorabilei secvenţe a confruntării dintre „actor” şi „sălbatici” va rosti, ca pentru sine (dar suficient de tare să fie auzit de ei): „Ceara ei de Românie, pe ce mâini a ajuns!”

…Îmi amintesc destul de bine zilele de dinaintea turului doi al prezidenţialelor din anul 2000. Urmăream à bout de souffle, din capitala Ulster-ului, dezbateri live (difuzate de TVR internaţional) cu vârfuri ale intelectualităţii româneşti. Bieţii oameni, speriaţi de perspectiva câştigării alegerilor de contracandidatul lui nea Nelu Cotrocelu (de „Tribun” e vorba, care - nu-i aşa? - nu este şi nu a fost niciodată promotorul unei politici extremiste, naţionaliste, nuuu, heaven forbid!), mărturiseau că nu o să rămână în România if… Tot atunci, în acele zile fierbinţi de decembrie 2000, TVR a difuzat – deloc întâmplător - Actorul şi sălbaticii. Oare câte mandate prezidenţiale şi câte erori politice grosiere mai trebuie săvârşite pentru ca oamenii să înveţe ceva din lecţiile istoriei? Se pare că din ce în ce mai multe, mai ales acum, când poporul – more than ever - e minţit cu televizorul (mai sofisticat, ce-i drept, căci numărul canalelor e incomparabil mai mare decât atunci când această lozincă a fost lansată), cu media în general. Drept care ne poticnim în continuare la vot. Iar viitorul (pentru cetăţeanul de rând care, spre batjocura şi ironiile bişniţarilor, speculanţilor, oportuniştilor şi descurcăreţilor de tot felul, se încăpăţânează să-şi vadă de treabă) se arată grim într-un caz şi grimmer în celălalt. Pentru ceilalţi e – ca şi până acum – marfă.


Supercop

Am revăzut, cu vreo câteva luni în urmă, unul din filmele copilăriei mele: Supersnooper (1980). Conceput ca o replică palidă la celebrul Superman (1977), acest blockbuster de tip second hand îi avea în distribuţie pe Terence Hill (cunoscut din filmele cu Bud Spencer-Piedone) şi Ernest Borgnine (deţinător al unui Oscar pentru Marty – 1955). Şi mai ales avea un soundtrack electrizant (La Bionda). Ce naive şi nevinovate par astăzi acele comedii poliţiste de altădată!...

Ei bine, convenţia poveştii stabileşte că „superpoliţistul” Dave Speed avea – în urma unei explozii neobişnuite – puteri supranaturale: mergea pe apă (întocmai ca…), fugea pe autostradă în rând cu maşinile, transforma baloanele de chewing-gum în veritabile baloane cu heliu, cu ochii vedea prin obiecte opace etc. Simpaticul poliţist avea însă un călcâi al lui Ahile: toate puterile îl părăseau atunci când se-ntâmpla să vadă roşu – la propriu - în faţa ochilor. … Oare ce-o avea de spus Mr. Supercop dacă ar da faţă cu vastele orizonturi roşii (care, după 6 decembrie, ameninţă să fie şi mai roşii) din ţărişoara noastră, acum că – vorba aia – pleacă-ai noştri, vin ai noştri? S-ar declara învins, ar flutura steguleţu’ alb şi-ar pleca înapoi în America lui…