Japanese style

1987. În sala #1 a urbei am văzut prima oară Cei şapte samurai. Importurile de filme occidentale s-au redus drastic după 1983, astfel că pe lângă filme din lagărul socialist, la cinematografe rulau copii noi ale unor filme de arhivă. Am văzut capodopera lui Kurosawa împreună cu un coleg de clasă. Pe cât eram eu de încântat de acest film-spectacol (pentru care samuraii şi luptele erau doar un pretext), pe atât de plictisit era nefericitul meu coleg. Mă mir că nu m-a linşat. E clar că aşteptările îi fuseseră înşelate.

În aceeaşi sală unde, în 1987, aveam să-i văd proiectaţi pe ecran pe samuraii lui Kurosawa, am urmărit marţi seara câţiva luptători de kendo, acompaniaţi de percuţionistul Doru Roman. A fost o „seară japoneză” la care au participat şi doi dansatori din trupa Pass Partout a lui Dan Puric.

Gangsters’ paradise

În recentul interviu acordat de Adrian Enescu pentru Muzici şi faze găsesc această frumoasă declaraţie despre demnitate: „După accidentul care m-a îndepărtat definitiv de gazon, m-am focusat doar pe muzică, şi am început o călătorie pe care o pot numi <eu şi muzica>. Aş vrea ca aceasta să se termine cât mai târziu şi mai demn”. Brusc înţeleg ce anume am vrut să spun prin duhovnicia unui film. Îi spusesem lui AE, într-o discuţie telfonică din ajun, că filmul lui Tarantino, Pulp Fiction, face parte dintr-o familie de filme (de produse artistice) foarte puţin preocupate de acest continent propriu omului, numit suflet. Replica sa, tipărită cu litere mari şi urmată de cel puţin zece semne de exclamare: „Nu sunt de acord!” Pentru că – aveam să aflu apoi - fiecare om are demnitatea sa, therefore şi gangsterii şi mercenarii lui Tarantino au demnitatea lor...Or fi având-o, eu însă n-am înţeles că sunt preocupaţi de ea, că luptă pentru păstrarea, eventual restaurarea, ei. Am convenit apoi, on the phone, că în Pulp Fiction sclipirea se datorează naraţiunii cinematografice, că e cleverly made, revoluţionar etc. Da, o fi aşa, numai că eu prefer acestor viclenii artistice filme infinit mai modeste ca stil, dar incomparabil mai ziditoare pentru suflet. Ca, de exemplu, Singurătatea florilor ce vorbeşte – honestly, nu tongue-in-cheek – despre blestemul oricărui om: însingurarea, incomunicabilitatea. Pentru că, oricât am vrea s-o dăm cotită, l’enfer c’est moi. Aceasta este, cred, problema problemelor, nu să alcătuieşti – în literatură sau în cinema – naraţiuni de tip puzzle despre crime, crime, crime, cu sânge, sânge, sânge. Nu spunea Jean Luc Godard, mare fan ­de film noir, că tot ce-ţi trebuie ca să faci un film e o fată şi-un pistol? Eh, asta se-ntâmpla demuuuult, la începutul anilor 60. Apocalipsa, după Tarantino (şi cei – nu puţini – asemenea) foloseşte girls & guns in bulks, că altfel se plictiseşte publicul şi scade rating-ul. Şi-apoi de ce să nu filmezi orori, carnagii, piperate – dacă se poate – cu in-jokes, cool soundtrack & stars, dacă tot n-ai nimic de spus oamenilor? Ai în schimb o industrie – o uzină de vise cândva, azi de coşmaruri – ce-ţi pune la dispoziţie studiouri, actori, mă rog, o întreagă armată de mercenari cu care să înalţi pe celuloid catedrale bântuite de duhuri luciferice şi credeuri de născuţi asasini? ...Gangsters’ paradise, indeed.