L'enfer c'est les autres

Petre Ţuţea: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui.” Dar vine altul şi spune: „Dumnezeu e rus” ori: „Dumnezeu e grec” ori: „Dumnezeu e sârb” ş.a.m.d. Şi toţi tună şi fulgeră: „Dacă nu, sunt împotriva lui!” Cine are dreptate? Fiecare în parte, în felul său, deci toţi? Niciunul? Doar unul dintre ei, şi atunci care? Şi cum rămâne cu cei prin ale căror vine curge sânge amestecat? Dar chiar e cineva care se poate legitima cu un sânge eminamente pur, neamestecat, dacă i se umblă la pedigree?

O, copilărie, unde eşti ca să poţi să mai crezi împreună cu Ţuţea că „românii n-au niciun viciu şi sunt egali”. Altfel spus, l'enfer c'est les autres. Ideea pare să ilustreze naţionalismul absolut, impracticabil (cuvântul „românii” este variabila ecuaţiei, ce poate lua n valori). Pe care însă diferite grupări, partide, ideologii naţionaliste încearcă (şi vor mai încerca încă) să-l transpună în practică. Cu preţul a zeci de milioane de morţi, dacă e nevoie.

A refreshing feed-back

Depresia, bat-o vina. Ea ne face să credem, strâmb, că suntem semizei sau „ultimii dintre oameni”. Semizei, dar nu oameni îndumnezeiţi (înduhovniciţi); „ultimii dintre oameni”, dar fără smerenia aceea care ne îndeamnă să luăm seama la propriile noastre scăderi, păcate, răutăţi pentru a ne despătimi. Am lansat pe blog, deunăzi, un thread pe tema filmului (imaginii de film, de televiziune etc.) ca idol versus filmul ca icoană. Idolii, se ştie, ne transformă-n pui de Luciferi pe fiecare; icoana însă ne face părtaşi la slava cea dumnezeiască, topindu-ne ca prin minune (atunci când ne raportăm la ea cum se cuvine) toată sila de sine, de viaţă, de semeni. Dar cum să încingi o asemenea discuţie (iniţiativă sortită eşecului din faşă) câtă vreme – şi nu de ieri, de azi - sacrul e violentat (în trei schimburi!) de profan, iar posibilii ascultători / comentatori / cititori sunt ­- at best – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza lui Tarkovski. Adică împăunaţi de părerea înaltă despre sine şi totodată dispreţuitori şi sătui de propria persoană (ca Scriitorul) ori pur şi simplu nihilişti, „progresişti”, răzbunători şi vânători de glorie deşartă (ca Profesorul). Cine să mai înţeleagă atunci diferenţa dintre cele folositoare şi cele mântuitoare?

Ştiinţa şi filosofia greacă (matricea Renaşterii, care – împreună cu Reforma - şi-a pus amprenta pe întreaga modernitate euro-atlantică) sunt foarte folositoare. Mântuitoare însă este „cultura duhului” (Rafail Noica), aşa cum este ea transmisă prin Biserică. „În afara slujbelor Bisericii nu există scară către cer” – spunea Petre Ţuţea. Şi tot el adăuga: „Templul este spaţiu sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre pe lângă el”. Filmele lui Tarkovski (dar şi Abuladze, Paradjanov) sunt astfel de „vecinătăţi sacre”. Dar cum să le mai guşti câtă vreme papilele gustative sunt impresionate (tocite, strivite) de produse tip fast film made in USA (ori în lumea mare, dar tot purtătoare şi transmiţătoare de stereotipuri şi ideologii)? Este, aşadar, nevoie imperioasă de o „igienizare” (cum bine-a zis Lucian, mai tânărul meu amic cinefil).

În numele acestei „igienizări” primesc pe mail un îmbucurător feed back de la un necunoscut. În plină babilonie şi confuzie generală autorul anonim al următoarelor rânduri găseşte că da, este cu putinţă omului să desluşească, între atâtea sminteli, chemarea spre mântuire adresată omului chiar şi prin unele (foarte puţine) filme: „Nu sunt încurcate defel căile Domnului, ci noi singuri ne încurcăm în propria noastra ştiinţă şi apoi punem încurcătura asta în cârca Lui. Căile Domnului sunt drepte, foarte drepte, iar unde-i vorba de dreptatea lui Dumnezeu nu-i loc de tocmeală omenească, ci numai de îndreptare a omului, pentru a putea sta de vorbă aşa cum se cade cu Domnul, adică faţă către faţă. Aşa cum caută Stalker [Călăuza din filmul lui Tarkovski].”

„În biserică afli că exişti. (...) Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. (...) Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!” (Ţuţea dixit). Călăuza lui Tarkovski este tocmai filmul acestui pustiu punctat doar de ruina unei biserici în care se află „camera dorinţelor”spre care un nebun întru Hristos se încăpăţânează sa ne călăuzească, împreună cu personajele sale mai sus pomenite (Scriitorul şi Profesorul) sau omise (barmanul, vampa care se întoarce din drum, femeia Călăuzei, fetiţa lor infirmă, sticleţii care interzic accesul în Zonă, turnătorul de pe linia ferată). Nu mai rămâne decât o întrebare: cine suntem noi, privitorii, în această schemă?