Masa tăcerii

Constantin Noica despre universalitatea lui Constantin Brâncuşi, în Cuvânt înainte despre rostirea românească (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987): Din tăcerea aceasta, ţinând fie de istorie, fie de gramatica românească, el avea un monument universal. Universal? Da, la propriu universal, adică plin de înţeles pentru oricine. O catedrală nu e aşa. Dacă – ducând gândul până la capăt – îţi închipui o fiinţă extraterestră venind să ne vadă, nu-i poţi arăta o catedrală, nici o piramidă, fără explicaţii. „Stai să vezi ce au vrut oamenii.” – i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii, ai spune doar: „Stai şi vezi.” E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sunt vietăţi cu pui şi în lumea sa; ori e un gând cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune – căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.
Şi ce e plin de tâlc este nu numai că el ar înţelege ceva, dintr-o masă goală şi nişte scaune goale; ar înţelege că sunt goale, că acolo e o aşteptare sau o tăcere. Ar înţelege, aşadar, şi el – în felul său – că e vorba de un infinitiv lung; până la capătul lucrurilor lung, şi puţin dincolo de el.

Sheer innocence

Al doilea concert de muzică veche, la Biserica Luterană, cu Ansamblul Baroc „Transylvania” (înfiinţat în 1995) – piese cântate la flauto dolce & traverso, clavicembalo şi violoncello din creaţia unui Anonimi (sec. XIII) – Dansul principelui Transilvaniei şi alte dansuri contemporane; Giovanni Platti (sec. XVIII) – Trio în Sol major; Esprit Philippe Chédeville (sec. XVIII) – Duo galant în Do major; Francesco Geminiani (sec. XVII-XVIII) – Sonata nr. 3 op. 5 pentru violoncel şi basso continuo; Georg Philipp Telemann (sec. XVII-XVIII) – Cvartetul în re minor.
Am stat – la sugestia simpaticei plasatoare – într-o strană de două persoane (Raluca a fost la cea de-a treia conferinţă a pr. Teofil, despre maica Tereza de Calcutta), iar Theodor a avut momente când dădea să izbucnească în râs. Până la urmă şi-a revenit. La sfârşit a vrut, de două ori, să spună (aşa cum zice de obicei, după ce trece cu brio de câte un concert etc.): Bravo că Theodor a fost cuminte în timpul concertului!, însă, de fiecare dată i-a ieşit din gură (qualms of conscience?) numai: Bravo că...aaa...tata... şi îmi punea câte o întrebare, evitând să-mi răspundă atunci când îl întrebam de ce nu continuă propoziţia începută. După concert ne-am întâlnit cu Raluca & her mum – veneau amândouă de la confernţa pr. Teofil. Theodor, de cum le-a simţit aproape, a început să mărturisească: Nu am fost cuminte la concert şi am râs, iar tata m-a întrebat dacă de asta am venit la concert, ca să râd şi a zis: Te-ai potolit?... În astfel de momente (ce pot fi create numai de copii neprihăniţi la inimă şi nepervertiţi) îmi amintesc de rugăciunea Călăuzei din Stalker pentru cei doi sceptici (Scriitorul şi Profesorul) pe care îi călăuzea înspre Camera Miracolelor din Zonă: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de „înaltele” lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Omul, când se naşte, e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă”.

Shortcut to forgiveness

Dragoş Pâslaru (monahul Valerian) îmi povesteşte următoarea întâmplare: îl vizitează într-o zi un fost amic cineast care, atunci când îl întâlneşte – în biserică, unde slujba era pe terminate – îi sare de gât şi se porneşte să plângă, spunând, printre hohote de plâns, că e un mare nemernic. „So what?” – îi spune actorul devenit monah. „Uită-te în jur: începând cu mine suntem, toţi cei de aici, nişte nemernici.” Artistul pelerin nu se lasă: „Da, dar eu sunt cel mai mare!” Răspunsul monahului: „E bine că spui asta, dar să şi crezi ce spui.” Şi urmează o rugăminte: „Trebuie să mă ajuţi, să mă scapi!” „Cu mare drag. Căutăm un preot să te spovedească, după rânduială şi...” „Nu, nu pot acum. Nu sunt pregătit.” „Desigur, spovedania nu se face împotriva voinţei omului. Uite, îţi dau nişte cărţi duhovniceşti. Ia asta, asta, ailaltă...” Regizorul se trezeşte dintr-o dată: „Nu-mi mai trebuie, mulţumesc.” Şi-au strâns mâna şi dus a fost... „Uite ce repede se mântuiesc unii!...” - glumeşte monahul Valerian. „Alţii se nevoiesc ani şi ani la rând...” şi – asemenea avvei din Pateric - spun, înainte de a-şi da duhul: „N-am pus început bun pocăinţei mele.”

Old music in TM

În Piaţa Unirii e, vreme de şapte zile, un târg de carte. Edituri cu renume expun cărţi în diverse limbi, CD-uri etc. Bani să fie şi, desigur, curiozitate intelectuală. M-a recunoscut vânzătoarea de la editura UVT care, prin 1985 (deci cu vreo 23 de ani în urmă) lucra la standul de discuri de vinil de la librăria Eminescu. I-am amintit că atunci a fost foarte amabilă şi mi-a adus de la Centrul de librării TM (se terminase stocul din librărie) discul Dance Funky Synthesizer vol. 2 de Adrian Enescu. S-a bucurat că mai ţin minte gestul ei. How could I ever forget that? It has brought to me such joy ever since...

Mi-am cumpărat trei CD-uri apărute la SRR: Elena Ganţolea – De la Vivaldi la Jazz; Cornel Fugaru – Fugaru prin lumea muzicii (4 discuri); Silvia Dumitrescu – Miracol infinit. Primul pentru partea de inedit a repertoriului (Vivaldi, Corelli, Grandjany, Tournier, Paul Constantinescu, Terenyi) şi pentru că am dorit să ascult muzică la harpă, iar ultimele două pentru piesele pop care mi-au mobilat adolescenţa şi de care nu m-am putut – recunosc- desprinde. În cazul Silviei am dorit acest CD pentru piesele compuse şi orchestrate de Adrian Enescu (Cred în tine, Noi am ales) şi Doru Căplescu (Dansul, Opoziţie şi Miracol infinit). La aproape două decenii de la Revoluţie încă mai se simte o rigiditate în alcătuirea repertoriului de discuri, atât la Electrecord, câr şi la SRR – case de discuri de la care te-ai aştepta să promoveze, imparţial, valoarea. Aş, de unde! Mai trebuie să treacă (cel puţin) încă douăzeci de ani până să ajungă şi autorii valoroşi, dar needitaţi suficient, pe standurile librăriilor şi magazinelor de profil. Până una alta, contează nu atât (sau nu numai) valoarea, ci să ai prieteni influenţi acolo unde trebuie, să ştii cum să dispui de serviciile lor. Iată cazul lui Cornel Fugaru, care a prmit sprijinul – după cum stă scris în booklet-ul celor patru CD-uri - „minunaţilor prieteni Adrian şi Dana Năstase”. quod erat demonstrandum.

A început Festivalul de muzică veche în Timişoara. Am fost cu Theodor la biserica lutherană, unde a concertat ansamblul RENAISSANCE din Belgrad (înfiinţat în 1969) – grup de muzicieni ce doreşte să redescopere publicului larg moştenirile muzicale ale Evului Mediu şi Renaşterii, folosindu-se de instrumente de epocă. N-am stat decât la primele trei piese (din sec. XIII-XIV) pentru că urma să ne întâlnim toţi trei acasă la Manu - Raluca a fost la cea de-a doua conferinţă a pr. Teofil. De data aceasta tema a fost Învierea. Raluca mi-a trimis prin mail azi poezia citită de pr. Teofil cu o seară înainte, la încheierea conferinţei sale: Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă! / Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi / Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă / De câte ori, creştine, o auzi. / Hristos a Înviat în firul ierbii, / A înviat Hristos în Adevăr; / În poieniţa-n care zburdă cerbii, / În florile de piersec şi de măr. / În stupii de albină fara greş, / În vântul care suflă mângâios / În ramura-nflorită de cireş / Dar vai, în suflet ţi-nviat Hristos? / Ai cântărit cu mintea ta, creştine / Cât bine ai făcut sub cer umblând, / Te simţi măcar acum pornit spre bine / Măcar acum te simţi mai bun, mai blând? / Simţi tu topită-n suflet vechea ură? / Mai vrei pieirea celui plin de Har? / Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură? / Iubirea pentru semeni o simţi jar? / O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte / În aur măcar azi te-au îmbrăcat / Cu serafimii-n suflet imn fierbinte / Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Seara de la Manu s-a dovedit, once again, un festin: bucate fără carne frumos şi delicios pregătite pentru ospăţ, pe care le-am savurat alături de cele două Ioane, de părinţii lui Manu, de mama Ioanei M., de Radu (unul din şefii de la ASCOR) şi de doi oameni în straie cernite faţă de care avem o relaţie mai specială: pr. Teofil şi pr. Paisie (PS).