Rimski-Korsakov, Sibelius, Fauré

Ultimul concert înainte de mini-vacanţa de primăvară (dirijor: Gheorghe Costin; orgă: Dragoş Mihăilescu; vioară: Domenico Nordio; solişti vocali: Iuliana Ciocoiu Stîrlea, Cristian Ardelean; corul Ion Românu dirijat de Iosif Todea): Rimki-Korsakov – Uvertura Paştele rusesc; Sibelius – Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op.47; Fauré – Requiem, op. 48.
Theodor, la întoarcere, ne-a recitat poezia lui Topârceanu La Paşti. Azi a ascultat CD-ul audio de la Headway (I) pentru Beginners şi melodii de Ioana Radu şi Maria Tănase. În timpul concertului l-a apucat sughiţul şi de câteva ori a chicotit.
I-am întâlnit pe Doru Roman, Codruţa, dl. Gabor şi dna Ernst.
Nu ştiu cum ar fi fost acustica de la Catedrală (n-am ascultat – până acum - niciun concert simfonic într-o biserică ortodoxă) dacă nu s-ar fi anulat reprezentaţia iniţial programată acolo, dar sigur ar fi fost mai frig decât la Capitol. Cum s-a răcit vremea afară a scăzut şi temperatura de la filarmonică.

Babel

God bless America! Petre Ţuţea despre americani: M-au întrebat unii care sunt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sunt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu-ncape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da' spiritual America e Ghana; pe lângă India, e primitivă. Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. În belşugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică. Americanii n-au vocaţie; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani.

Problema – mi se pare – e alta: cum se mai putea evita „descompunerea religioasă în secte”, o dată ce a apărut în lume momentul 1054 (precedat de numeroase frământări şi fărâmiţări de mai mică amploare), iar apoi, cinci veacuri mai târziu, momentul Martin Luther – crucial pentru pluralismul interpretărilor ulterioare ale Scripturii – plus momentele ce au produs noi şi noi dezbinări din Corpus Christi (eclesia)?

În mod asemănător, încă o obiecţie: cum să previi sau să eviţi căsătoriile inter-confesionale şi inter-etnice, iar o dată ce ele constituie o realitate, cum să mai fii un fanatic naţionalist? Totuşi, îi dau dreptate lui Ţuţea atunci când spune că naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios şi îl citează pe Vasile Pârvan: Etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Am avut şi eu o „perioadă naţionalistă” în copilărie, înainte de a mă întâlni cu Al. Russo, al cărui comentariu despre naţionalismul românului mi-a rămas până azi un reper: De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc. Pot spune deci că înţeleg vorbele lui Ţuţea: Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. Senzaţia – tot mai puternică – pe care o am e că deja suntem în Turnul Babilonului. Probabil că atunci, la începutul anilor 90 încă mai era loc pentru utopii nevinovate (gen: Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui! sau: Poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal...Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume) marca Ţuţea...Să fi trăit el încă 10-15 ani (cel puţin) să vadă ce bucură azi poporul român (în a cărui limbă şi geniu intelectual credea): telenovelele, manelele, meciurile de football, distracţia fără nicio pretenţie intelectuală, atmosfera din mall-uri, centre comerciale, hypermarkets etc., maşinile sport din import, filmele americane. De fapt, după rezultatul alegerilor din mai 1990, a spus-o chiar el: România e un loc viran.

Cu barbă, fără barbă

Unul din principiile de căpătâi la Nicolae Steinhardt este căutarea, deprinderea dreptei socotinţe – whatever that means. Dacă e aproape imposibil de pus în cuvinte dreapta socotinţă (deşi se vorbeşte despre happy medium de mii de ani), ştim ce nu este şi unde nu se află ea. Nu o găsim – spune Steinhardt – în cristalofilie, termen prin care monahul de la Rohia definea iubirea excesivă de perfecţiune şi desăvârşire. Nu este vorba despre mentalitatea fariseică aici (despre farisei se spune că ar fi fost desăvârşiţi în purtări), ci despre farseurii care par fără prihană, însă ascund purtări şi fapte care contrazic flagrant principiile pe care le vehiculează.
Cinematograful actual postmodern (fără nici un „Dumnezeu”), deprins a „demitiza” orice, a „dezvălui” orice, a fabricat adesea personaje de acest fel. Unul este militarul de carieră din American Beauty – homofob declarat, care însă nu făcea decât să îşi mascheze prin „ortodoxia” sa agresivă propriile dorinţe (şi purtări) de pederast. Un alt personaj din această categorie e psihiatrul din Happiness – aparent un cetăţean onorabil, soţ şi părinte exemplar, mai presus de orice bănuială; în realitate pedofil şi serial rapist. Şi exemplele pot continua...Viaţa acoperă până la o vreme – sub evlavioase şi onorabile bărbi – ce e ascuns în inima omului, pentru a dezvălui la final adevărata sa natură. Dar este omul cu adevărat vicios în chiar natura sa? Pentru că dacă natura omului e astfel setată „din stele” (deci nu dobândită), în zadar e orice „terapie”. Oricum, vremurile ultrarelativiste pe care le trăim sunt favorabile acestei variante: aşa au apărut natural born killers, natural born pedophiles, natural born rapists, natural born gays etc.. A propune o altă ipoteză este „nedemocratic” şi politically incorrect. Whatever the cause, it isn’t easy. It may take centuries – if we ever will - to come to terms with such extremely delicate issues. Până una-alta, rămâne valabilă tot înţelepciunea biblică: Iubirea multora s-a răcit, pofta trupului şi pofta ochilor se satură pe faţă fără vreo ruşine, iar trufia vieţii (1 Ioan 2, 16) este „coloana vertebrală” a oamenilor. Deşi credem că ne-am îmbogăţit şi de nimic nu avem nevoie, suntem mai săraci, mai orbi şi mai goi ca nicicând (Apocalipsa 3, 17) , deşi ne merge numele că traim, suntem morţi (Apocalipsa 3, 1), tocmai pentru că iubirea noastră s-a împuţinat.

Considering the foe

Aminitirea Cinei, a Trădării lui Iuda, a Lepădării Apostolilor de El, dar mai ales a nobleţii cu care Hristos a vorbit – respectuos şi tolerant – despre adversari. Mă rog, atunci când nu era înverşunat pe ei (ca în Matei 12: Pui de vipere, cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura. Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul). Oricum, overall, pentru Hristos adversarul nu a devenit o obsesie, o parte din Sine - minune, pentru omul căzut, mai presus de fire, cu neputinţă de înţeles atunci când principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” e temelia purtării noastre în lume. În respectarea duşmanului – după modelul hristic - trebuie căutată pricina victoriei asupra lui – dacă într-adevăr asta dorim: să-l învingem.

Sărbătoarea pascală? Şansa cea mare (din fiecare an liturgic) de a ne deprinde cu respectul faţă de adversari, de a lăsa în urmă şi a privi cu ruşine spre încrâncenarea cu care ne osândim adversarii. Dar, cum orice minune durează trei zile, iar drumul Crucii - Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze (Matei XVI, 24) - este incomod (mai ales în aceste vremuri individualiste ale confortului-fetiş), încă din primele ceasuri ale Săptămânii Luminate ne întoarcem iar la vechea meteahnă de a ţine cu maximă exactitate socoteala greşiţilor noştri, nesocotind că cel ce osândeşte pe sine se osândeşte. Şi astfel mai ratăm o şansă de a ne îndrepta, de fapt de a ne elibera de povara insuportabilă a mâniei.

Contract

Joia Mare. Cina cea de Taină. Trădarea lui Iuda, pe care El o ştia. Şi comentariul lui Steinhardt (din Jurnalul fericirii) de peste – aproape – două mii de ani: Atât demonizaţii cât şi creştinii sunt oameni înzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mântuirii viitoare. Pe când diavolul e mai exigent: în schimbul simţământului demnitaţii el nu oferă decât deznadejdea. Îi dai conştiinta, pacea, somnul, îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul - şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrânilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de râs al Necuratului. Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda.)

Hristos e mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; Prietene - îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)