Mozaic impresionist şi baroc

Imagine nostalgică şi caricaturală a oraşului natal al lui Fellini – Rimini – din anii ascensiunii mussoliniene, Amarcord (cuvânt care, într-un dialect italian, înseamnă îmi aduc aminte) reia cu umor şi tandreţe toate temele dragi regizorului, prezente în întreaga sa creaţie: obsesia mării, ridiculizarea clerului, femeia opulentă, extravaganţele înaltei societăţi, căutarea identităţii. Unitatea de loc şi de timp, puţinatatea personajelor, prezenţa povestitorului (un fel de maestru de ceremonii omniprezent, înzestrat cu simţul pedant al înregistrării datelor istorice, al stabilirii de legături dintre trecut şi prezent) sunt liantele numeroaselor întâmplări picante ce dau filmului aspectul unui mozaic impresionist şi baroc (decorurile: Danilo Danoti, director de imagine: Giuseppe Rotunno).
„Mişcarea din şi înspre provincie – scria Lorenzo Codelli - se suprapune permanent la Fellini cu mişcarea din şi înspre trecut. Provincia şi trecutul înseamnă pentru el copilărie – o vârstă care nu are nici o importanţă şi e aceeaşi sub toate regimurile politice ce s-au perindat în Italia.” Sau anywhere else. Totodată, Amarcord (1973) surprinde şi condiţia de a fi provincial, care în concepţia lui Fellini asigură premizele pentru instalarea fascismului: „lipsa de informare, ignorarea problemelor concrete şi reale, refuzul de a aprofunda viaţa - fie din lene şi prejudecată, fie din comoditate şi vanitate”. Naraţiunea din Amarcord (co-scenarist, alături de regizor, este Tonino Guerra) e de-a dreptul proustiană, deoarece – scria Marc Cerisuelo - Fellini nu caută un punct nodal care să elibereze amintirea, ci mai degrabă o dilatare permanentă pe care efluviile muzicii lui Nino Rota o duc la apogeu”. În felul său personal, il maestro combină cele doua tendinţe care au dominat cinematograful italian: traditia narativă, cu predilecţia ei pentru spectacol şi gesturi (ca în La Dolce Vita, Otto e mezzo, Giulietta degli spiriti, Fellini Satyricon, I Clowns) şi traditia umanistă, cu înţelegerea profundă a celor inadaptaţi şi nevoiaşi (din I Vitelloni, La Strada, Le Notte di Cabiria). „Libertinajul, gustul pentru profanare, sentimentul neputinţei, permanenta fragmentare prin prezentarea unor mici „felii de viaţă”, întoarcerea obsedantă la o condiţie care nu se schimbă niciodată, refugiul în natură, căutarea lui Dumnezeu (căutare amestecata cu o teamă fundamentală de a crede), incapacitatea de angajare în acţiune şi soluţia finală într-un catharsis estetic, sunt – observa Renzo Renzi - tot atatea motive care ne pot îndemna să-l plasam pe Fellini în istoria decadenţei europene”.
Deşi opera cinematografică i-a fost răsplătită din belşug cu premii pentru meritele sale regizorale (iar Amarcord a primit un Oscar pentru cel mai bun film străin în 1974), lui Fellini îi plăcea să se alinte astfel: „Eu nu mă consider regizor profesionist. Fac filme pentru că îmi place să spun minciuni, să inventez întâmplari, să povestesc lucrurile pe care le-am văzut şi personajele pe care le-am întâlnit. Şi mai mult decat orice îmi place să vorbesc despre mine însumi.”

Râul de foc

Studiul lui Alexandre Kalomiros despre „râul de foc” mi-a amintit de, poate, prima amprentă de duhovnicie ortodoxă. Avea să mi se inscripţioneze-n suflet odată cu prima vizionare a Călăuzei (în 1982) şi de atunci o procesez neîncetat. Spunea acolo Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” – şi se referea la starea noastră de spirit, la curăţia inimii atunci când – cu credinţă - cerem să ni se împlinească o dorinţă. Nu un moft, ci – nota bene – cea mai tainică, cea mai arzătoare dorinţă. Kalomiros face acelaşi apel insistent la cercetarea de sine şi liberul arbitru: „Nu, fraţii mei, din nefericire pentru noi, raiul sau iadul nu depinde de Dumnezeu. Dacă ar depinde de Dumnezeu, n-am avea pentru ce a ne teme. Nu avem pentru ce să ne temem de Iubire. Dar nu depinde de Dumnezeu. Depinde în totalitate de noi, aceasta e marea tragedie. Dumnezeu ne vrea asemenea Lui, pe deplin liberi. Ne respectă la modul suprem. Aceasta este adevărata iubire, căci fără respect, nu putem vorbi despre iubire. Suntem oameni deoarece suntem liberi. Dacă nu am fi liberi, am fi animale deştepte, nu oameni. Dumnezeu nu-Şi va retrage niciodată darul libertăţii care ne dezvăluie ceea ce suntem în realitate. Aceasta presupune că vom fi întotdeauna ceea ce dorim să fim, prieteni sau duşmani ai lui Dumnezeu, şi nimic nu poate schimba sinele nostru. În această viaţă se petrec - în profunzime sau la suprafaţă – schimbări de caracter, de credinţă, dar toate acestea sunt numai expresia noastră – a sinelui nostru celui mai profund – în timp. Acest sine al nostru este veşnic, în toate sensurile acestui cuvânt. De aceea şi raiul şi iadul sunt veşnice. Nimic nu schimbă ceea ce suntem. Trăsăturile noastre temporale şi trecerea noastră prin viaţă depind de multe lucruri superficiale ce dispar odată cu moartea, însă adevărata noastră personalitate nu este superficială şi nu depinde de lucruri schimbătoare şi efemere. Este adevăratul nostru sine. Rămâne întru noi atunci când am adormit în mormânt şi va fi adevăratul nostru chip în ceasul învieri. Este veşnic.” Şi am ajuns, inevitabil, să pomenim şi „sinele acela neschimbător”, acel „dat al firii”, acel „om din om”, care este „adevărata noastră personalitate”, „matricea fiinţei noastre”. Pe ea cum s-o schimbăm, dacă e „predestinată” („blestemată”) să fie într-un anume fel?
Majoritatea creştinilor, chiar şi a celor Ortodocşi – arată Kalomiros - cad în această capcană: „Îl consideră pe Dumnezeu răspunzător de iertarea sau pedeapsa noastră.” Ori, spune el, această minciună cumplită îi duce pe mulţi la pierzanie sau inoculându-le ideea că Dumnezeul îi iartă pe toţi şi atunci ce mai contează dacă eşti bun sau rău, sau ademenindu-i cu o ideologie puritană, legalistă, potrivit căreia Dumnezeu este un judecător nemilostiv şi neînduplecat, care pe unii îi va răsplăti cu eterna fericire din rai, în vreme ce pe alţii îi va osândi cu iadul cel veşnic. Cu toate acestea, atrage atenţia Kalomiros, cel ce niciodată nu iartă şi nu este prieten al omului este păcatul şi noi niciodată nu ne raportăm la el aşa cum s-ar cuveni. Păcatul – marele, adevăratul, singurul duşman - ne ucide sufletul independent de iubirea lui Dumnezeu. Păcatul – mai aflăm de la autorul prelegerii despre „râul de foc al lui Dumnezeu” - este calea care ne depărtează de Dumnezeu, pentru că ridică un zid care ne desparte de Dumnezeu, pentru că ne vatămă vederea duhovnicească şi ne împiedică să vedem lumina lui Dumnezeu. Demonii sunt cei care doresc să ne facă să ne gândim mântuirea sau moartea veşnică în termeni juridici...Bine-bine, dar până la urmă cum ştim ce e şi ce nu e păcat, dacă nu tot din nişte clasificări mai mult sau mai puţin juridice? Putem şti şi aplica o astfel de „lege universală” ce denumeşte explicit păcatele fără ajutorul „iconomiei” sau „pogorămintelor”? Demonii, adaugă Kalomiros, vor să ne facă să credem că acestea două – izbăvirea sau osânda - sunt hotărâte de Dumnezeu. Şi-şi rotunjeşte ideea astfel: „Nu, fraţilor, trebuie să ne trezim până nu va fi prea târziu. Mântuirea sau moartea veşnică – pune Kalomiros punctul pe i - nu ţine de hotărârea lui Dumnezeu, ci de propria noastră decizie, de liberul nostru arbitru pe care Dumnezeu îl respectă în totalitate. Să nu ne amăgim cu încrederea noastră în iubirea lui Dumnezeu. Pericolul nu vine de la Dumnezeu, ci de la noi înşine, de la sinele nostru.”
Astfel, raiul şi iadul sunt în acelaşi râu de foc ce iese din tronul lui Hristos, în focul care cuprinde şi acoperă pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, fără deosebire sau discriminare. Aceeaşi apă vie este „viaţă veşnică pentru credincioşi şi moarte veşnică pentru necredincioşi; pentru primii este apa vieţii, pentru ceilalţi este instrumentul chinului lor veşnic; raiul pentru unul este iadul pentru celălalt”. Apoi mai spune: „Să nu vi se pară ciudat. Fiul care-şi iubeşte tatăl se simte bine în braţele lui, dar dacă nu-l iubeşte, îmbrăţişarea iubitoare a tatălui este un chin. Pentru acelaşi motiv, atunci când iubim pe cei care ne urăsc se spune că turnăm cărbuni aprinşi în capul lor.” OK, it sounds good, comparaţia între cei doi taţi (cel pământesc şi cel ceresc) o fi pertinentă pentru cei care au cunoscut iubirea filială, dar cum rămâne cu cei care sunt asemenea lui Stephen Daedalus, who had known neither the pleasure of companionship with others, nor the vigour of rude male health nor filial piety? Orişicât, pietatea filială e un „curs practic” fundamental din şirul neîntrerupt al lecţiilor de viaţă, pe care dacă – dintr-un motiv sau altul - l-ai „sărit”, nu merge să-l înveţi apoi din cărţi.