A filter of piety

Am stat azi un pic la taifas cu Octavian. Nice chat indeed. I-am recomandat să vadă Ugetsu Monogatari, l-a văzut, i-a plăcut şi acum mi-a adus el in exchange (de bună voie şi nesilit de nimeni) alte trei filme de Mizoguchi, pe care încă nu le văzusem. Ce curios!...Am recomandat multora acest film admirabil (despre care am aflat prima oară într-un top 100 din Almanahul Contemporanul, iar apoi, peste ani, aveam să-l regăsesc în top ten-ul pe care - la sugestia unui ziarist - l-a alcătuit Andrei Tarkovski prin 1972, clasament apărut într-un număr din cunoscuta revistă britanică Sight and Sound). Unii l-au iubit, alţii (inclusiv oameni despre care – spre deosebire de (neo)icononoclaşti, care n-au înţeles şi nu înţeleg sensurile icoanei – ai bănui că au exerciţiul discernământului, al raportării la imagine) l-au privit cu condescendenţă, considerându-l „tezist” şi aservit „umanului universal”, ca - afirmă procustian amicul sâcâitor (uneori doar, altfel băiat bun) & mare fan Ostrov, Ovidiu, autorul acestor remarci - filmul lui Orson Welles, Citizen Kane. Dar probabil că ăsta e trend-ul dat de duhovnicii Ortodocşi actuali, pentru care vârful de lance (adică cel dintâi film duhovnicesc Ortodox, cronologic şi valoric, din toate timpurile) este sus-pomenitul Ostrov.

Filmele alese şi prezentate în amfiteatrul A01 în săptămânile trecute au stârnit deopotrivă valuri de entuziasm (la unii, îndrăznesc să sper, majoritari) şi de respingere (în rândul altora). Dar nu e normal să fie aşa? One man’s meat is another man’s poison after all. It has always been like that. It will always be the same. Cine se bucură de filmele pe care le-am propus (Concurs, Ciocârlii pe sârmă, Meandre, Pas în doi, Dreptate în lanţuri)? Exact cei care nu confundă amfiteatrul A01 cu o sală de cinema tip Mall (profilată pe producţii de serie hollywoodiene) sau cu o sală de conferinţe ASCOR (profilată pe predici mai mult sau mai puţin fundamentalist-ortodoxe). Cei care vin la cinematecă pentru a desluşi tainele limbajului cinematografic, pentru a participa ­fără prejudecăţi la festinul oferit de o operă cinematografică - iar aceste cinci titluri sunt opusuri de referinţă în cinematografia românească şi cehă. Mai mult, cei care le-au savurat (majoritatea tineri de până-n 25 de ani) au descoperit bucuroşi în ele mărturia „umanului universal”, care pentru cealaltă tabără e anatema. Ce vrea „cealaltă tabără”? Filme cât mai explicite, mai livreşti, mai moralizatoare, reprezentări cinematografice ilustrative, „pilduitoare”, gen Jesus of Nazareth by Zeffirelli. Ce uită aceşti neo-puritani? Că însăşi Biblia este o carte periculoasă, incomodă, crudă şi complicată, dură şi scandaloasă. Că este - arată cu o impresionantă forţă analitică şi polemică Franky Schaeffer, în Sham Pearls on Real Swine - „literatura lui Dumnezeu, iar literatura – asta o ştie fiecare incendiator de cărţi – e periculoasă. Biblia este drama lui Dumnezeu, este Hamlet, Povestiri din Canterbury, La răscruce de vânturi care-L au ca autor pe Însuşi Dumnezeu. Biblia este – printre altele, desigur – o carte despre Dumnezeu, despre bărbaţi şi femei, sex, minciuni şi adevăr, păcat şi bunătate, desfrânare, adulter, crimă, naştere de prunci, fecioare, curve, blasfemie, rugăciune, vin, mâncare, istorie, natură, poezie, viol, dragoste, mântuire, damnare, ispită şi îngeri. Astăzi însă, Biblia este foarte mult studiată şi aproape niciodată citită. Dacă Biblia ar fi un film, ar fi un film interzis celor sub 15 ani şi, pentru anumite secvenţe, chiar interzis celor sub 18 ani. Biblia nu este „civilizată” asemenea clasei de mijloc. Biblia nu este „drăguţă”. Tonul Bibliei este mai aproape de cel al actorilor îndrăzneţi şi controversaţi de stand up comedy (ca Lenny Bruce) decât de cucernicia mieroasă a câte unui pastor. În anumite epoci istorice, biserica nu a îngăduit oamenilor de rând să citească Biblia. Acum, spiritualizând-o şi îmblânzind-o prin tot felul de interpretări evlavioase şi tehnologice, biserica îi pune încă o dată botniţă. Astăzi studiem Biblia, însă prin grila unui pietism care li castrează toată virilitatea.”

P.S. Scriind rândurile de mai sus primesc de veste de la mai târărul amic Sergiu (student la canto, la Conservatorul din Timişoara) că Adi, un bun coleg de-al lui a suferit, ieri, un tragic accident de maşină. A fost proiectat prin parbriz, iar şoferiţa (prietena lui) a scăpat doar cu nişte răni uşoare – o altă moarte violentă cauzată de zeul vitezei. Demonul sinuciderii este, iată, mai subtil decât credem. Pentru că, ce altceva este nebunia de a călca pe frână până la a ajunge să pierzi cu totul controlul maşinii, dacă nu tot o formă de sinucidere şi – atunci când eşti însoţit - chiar de omor?

The road to hell

La începutul filmului Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov), într-un God forsaken mountain village din Ucraina carpatică (o zonă foarte asemănătoare ca ethos cu Maramureşul) ţăranii se adună la biserică, la slujbă. Printre ei şi micul Ivan cu părinţii săi. În faţa bisericii, pe dealurile albite de nămeţi, cântă şi vorbesc fără noimă câţiva măscărici (după purtările lor ai zice că mai degrabă sunt posedaţi). Alături de ei, spaţiul din jurul bisericii a devenit un fel de iarmaroc. Ivan este vizibil şocat de manifestările stranii ale saltimbancilor. Mama sa îl ia de-o parte şi-i fereşte privirea: „Nu te uita la ei – îi spune ea cu fermitate – că oamenii ăştia sunt îndrăciţi.” Apoi intră în biserică. Unde, ce să vezi, băiatul descoperă pe pereţi nişte mostre de iconografie populară. O fiinţă ciudată, înspăimântătoare îl tulbură profund şi - privind la icoane - îşi întreabă tatăl: „E Satana?” Tatăl îi răspunde: „Pe Satana nu-l găseşti în biserică, ci în oameni hulpavi şi răi, că acela de colo.” Şi camera se opreşte în faţa unui boier ce jupoaie norodul, însă oferă bisericii – la vedere – cea mai mare monedă, aşa să ştie toţi cât e el de generos. Lucrurile se precipită, iar tatăl lui Ivan – uitând că „lume a fărădelegii” este limba şi drum spre pierzanie (the very road to hell), „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte” (Sf. Iacov), care cu puţin foc, mult codru aprinde - reuşeşte să-l smintească fatal pe boier, râzând ironic şi superior de făţărnicia acestuia. De remarcat şi atitudinea diferită a celor două femei: mama lui Ivan îşi îndeamnă bărbatul să nu-şi pună mintea cu trufaşul boier. Nevasta boierului însă îl stârneşte (precum femeia lui Iov), cerându-i soţului ei să le dea sărăntocilor ălora o lecţie. Zis şi făcut. Boierul scoate un baltag şi-i zdrobeşte cu el capul ţăranului revoltat (un fel de Ţugurlan). Ecranul este inundat de roşu – sângele nevinovat al celui care nu a înţeles că nu trebuie să privească prea mult la cei posedaţi. Că nu trebuie să­-şi pună mintea cu omul aprig la mânie. Că – aşa cum învaţă psalmistul - nu trebuie să stea în calea omului nebun. Că, în fine, „înţelepciunea cea de sus” şi priceperea se arată din buna purtare, din fapte, din blăndeţe şi este – arată tot Apostolul Iacov - „curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de miă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică”.
E nevoie, now more than ever, de povaţa Sf. Ap. Iacov referitoare la „înţelepciunea de sus”. Cristian Mungiu avea şi n-avea dreptate, în uvertura de la al său Zapping: It’s coming. You can’t run. You can’t hide. Nothing can stop it. Avea dreptate, pentru că „it” (aka demonizarea prin mass media) provoacă dependenţă, idiotizează, naşte monştri sau ... „oameni-telecomandă”. Nu are dreptate pentru că, în ultimă instanţă, omul este, totuşi, o inteligenţă activă şi – dacă e nevoie după multe nevoinţe – poate apăsa pe butonul „off” de pe telecomandă, aşa cum a făcut şi personajul lui Hanno din Zapping. Poate spune (televiziunilor cu mare potenţial de imbecilizare, oamenilor clonaţi după chipul şi asemănarea emisiunilor consumate pe post de unică hrană spirituală): Retro, Satana! Cu o condiţie: dacă se angajează în anevoiosul (dar nu imposibilul) proiect numit despătimire.