Dots

Theodor şi-a mai pierdut un dinte. În mica turbincă transparentă de plastic (unde avem de gând să-i depozităm toată dantura „de lapte”) am strâns deja patru incisivi. Doi dinţi definitivi sunt deja pe drum (cei de jos), ceilalţi doi nu se zăresc şi aşteptăm să-i spargă gingiile.
Învăţătorul ne-a spus, mulţumit, că Theodor citeşte tot mai bine propoziţii scurte. Se simte deja în Braille la el acasă. Zeci de foi punctate în diferite feluri au imprimate cuvinte şi propoziţii simple pe care Theodor se pricepe să le citească, folosindu-se de deşte. Noi însă trebuie să-l ajungem din urmă, la Braille (limbaj căruia - ajutat de învăţătorul său conştiincios şi energic - Theodor i-a deprins ABC-ul) şi la ... germană (limbă pe care Mira îl învaţă s-o vorbească). By the way: un ziarist de la Banater Zeitung a publicat, azi, un articol despre Theodor (Theodor versteht sich wie blind mit dem Klavier), scris ca urmare a vizitei sale de săptămâna trecută.
Pe zi ce trece Theodor înmulţeşte numărul întrebărilor. Vrea să ştie pentru ce face aia sau ailaltă, de ce se întâmplă cutare lucru, de ce nu trebuie să facă ceva etc. Multe din întrebările lui - gen: Eu o să fiu copilul vostru cât trăiesc? - mă dezarmează. La unele nici nu ştiu ce să-i răspund. Mai ales când îmi cere să-i tălmăcesc rugăciuni, crezul apostolic ori să-i definesc anumite confesiuni religioase (pentru început, creştine: Ce înseamnă catolic? etc.) Când citesc prin unele părţi că Ortodoxia este o stare şi-un fel de a fi al omului mă mai liniştesc, fiindcă înţeleg că nicio teză, ideologie, argument nu pot - din fericire! - să transmită (în sensul de passing on) Ortodoxia. La multe întrebări de-ale sale nu voi şti, oricum, să-i traduc (să-i pun în cuvinte) răspunsurile pe care mi se pare că le-am găsit deja. După cum e foarte posibil şi foarte normal ca el însuşi să ajungă la alte răspunsuri decât noi. Dar ceea ce îmi doresc e ca inevitabila prăpastie dintre generaţii dintre noi să se întâmple abia după ce vom fi acumulat destule amintiri care să ne unească. Poate că atunci the imminent generation gap – if it should happen - va fi mai puţin dureros. Only time will tell.
Ieri seară am fost cu Theodor la recitalul de percuţie susţinut de Doru Roman & Ansamblul „Percutissimo” (studenţii săi: Laris Sceadei, Radu Pieloiu, Alexandru Munteanu, Sergiu Cătană). În program, lucrări de G. Balint (Proodos), J. Balissat (Pentagong), G.H. Brodmann (Greetings to Herman), L. Manolache (Himera apelor), E. Sejourné (Bronx), Z. Pontgratz (Improvisation), H. Serebrier (Sinfonia for percussion). Muzică alternativă, experimentală, destinată celor ce îndrăgesc acest tip de sound. Pentru mine, ca profan, a fost încă o incursiune – insolită, de data aceasta - într-o lume pe care foarte rar şi foarte greu pot s-o cuprind în cuvinte: lumea inefabilă a muzicii.
Azi când am intrat în clasa I A de la şcoala Iris (era în jur de 11), who should I see? PS ţinându-l în braţe pe Theodor şi jucându-se cu el „de-a avionul”. ... Knowing how busy and charged with pastoral responsibilities he is, I guess he enjoyed his little break, when he was – at least during his brief visit to Theodor’s school – carefree and joyous.

Once upon a time in the cinema

Mai tânărul şi simpaticul meu amic cinefil, Lucian Mircu, are dreptate: mi-a făcut o mare plăcere să găsesc pe blogul lui (Marele Ecran) un comentariu de acum trei ani la Zemljia / Pământ de Alexander Dovjenko. Cum îl ştiu preocupat de marele ecran, adică de ceea ce oferă azi marele ecran (exclusiv filme americane sau americanizate şi câteva filme exotice, toate de ultimă oră), prezenţa unui comentariu – tineresc, ritmat-vioi - la filmul lui Dovjenko din 1930 e un prilej de mare bucurie. Nu poţi înţelege filmul de azi dacă nu cunoşti filmele de ieri – zice Lucian, pretinzând că şi eu subscriu la această sentinţă. Întru totul de acord. Iar comentatorii de film (sau criticii de film, cum s-or fi numind) care se ocupă cu preponderenţă de cinematograful actual au marea şansă (pe care foarte puţini o folosesc însă) de a îndrepta vectorul de interes înspre cinematograful „de ieri” şi înspre clasicii filmului, spre valorile sale perene fără-număr, fără-număr. Spre Valoare în ultimă instanţă, care nu este strict cinematografică. Demers nu tocmai facil, căci asta ia timp, deoarece e o activitate ce presupune ca ei, comentatorii de film, să fie dispuşi să se cultive în materie de cinema (să vizioneze cât mai multe filme reprezentative pentru istoria cinematografului, să îşi completeze continuu informaţiile de cultură generală, să nu neglijeze lecturile etc.) şi să dorească apoi să transmită mai departe cititorilor ceea ce au descoperit. Aici altă belea. Cititorii sunt tot mai puţini şi (nu în ultimul rând datorită superficialităţii felului – sincronic, foarte rar diacronic - în care sunt prezentate şi comentate filmele, datorită marginalizării voite – la cinema, la televiziune - a filmelor de cinematecă etc.) preferă, cu foarte puţine excepţii, să vadă filme după ureche. Sau să citească acele cronici care nu pun probleme, care folosesc un limbaj cât mai accesibil şi prezintă filme cât mai cool, cât mai „de azi”. Însă trebuie să recunosc: linia de demarcaţie între „ieri” şi „azi” e foarte greu de tras. Pentru mine „azi” înseamnă mai ales „ieri” şi „alaltăieri”, un film mut de autor îmi spune – omeneşte vorbind – infinit mai mult decât un film de autor „de azi”. La fel, prezenţa culorii într-un film nu îl face, în ochii mei, mai actual, mai „de azi”. Şi nici prezenţa ideologiilor la modă acum. Şi, desigur, nici tehnologia de ultimă oră.
În aceste condiţii, problema care se pune este, cred, alta: până când mai vrei să cunoşti filmele „de azi” câtă vreme ştii – toată lumea ştie – că ele exprimă nu viziunea unui regizor, ci – cum se întâmplă adesea - interesele mercantile ale producătorilor ce se folosesc fie de un subiect de senzaţie, fie de actori şi actriţe de senzaţie, fie de arsenalul efectelor speciale de senzaţie, fie de toate laolaltă pentru a şoca, pentru a emoţiona şi – de ce n-am recunoaşte – de a manipula? Şi cum vadul e bun peste tot în lume, producătorii profită de naivitatea spectatorilor şi de nevoia lor necontrolabilă (sau foarte greu controlabilă) de a fi manipulaţi şi abuzaţi. În ceea ce mă priveşte, m-am lecuit – să tot fie vreo 15-20 de ani - de boala numită cinefilie în raport cu filmele „de azi”. Când şi când se mai întâmplă ca un film să-mi ofere un prilej de relativă bucurie. Ultima bucurie intensă pe care mi-a adus-o marele ecran (printr-un film de lung-metraj) datează din anul 2000, când am fost la cinemateca din Dublin să văd Requiem for a Dream.