Întâlnirea cu elevii mei de clasa a X-a a decurs mai informal ca de obicei. Am început să recapitulez cu ei capitolul despre gradele de comparaţie ale adjectivelor şi dăm peste un exemplu gen: Brave New World is more interesting than 1984 / No, it isn’t. 1984 is the most interesting book of all. Una dintre eleve – possibly the most brilliant one – vrea să ştie ce e 1984. Probabil că a fost doar un truc de-al ei ca să spargă rutina exerciţiilor gramaticale. Află că e o carte. Vrea apoi să ştie cu ce e. Atunci am încercat să le vorbesc despre cât de "SF" („fantasy”) şi cât de realistă este o astfel de "carte utopică", despre Big Brother şi despre totalitarism, despre gulag şi despre suspiciunea generalizată. Următoarea curiozitate a ei: cum a fost posibil să se ajungă la atâta teroare, de vreme ce „ei” (KGB şi complicii lor) erau o minoritate. Am încercat atunci s-o iau mai din urmă, de pe la Reformă şi de la Gutenberg, de la semnificaţia mişcării protestante şi a afirmării individualismului în occident. Am încercat să le explic faptul că nu întâmplător comunismul a prins rădăcini în răsărit şi mai ales în Rusia. Sper că nu au înţeles că am făcut o pledoarie „iluministă”, anti-religioasă.
După incursiunea în underground-ul totalitarist, am mai înveselit apoi atmosfera, vorbind – selectiv, desigur - despre idolii de ieri şi de azi ai lumii pop. Un băiat m-a-ntrebat ce film actual (altul decât Requiem for a Dream – producţie atipică, low budget) m-a impresionat. Dificil de răspuns unui puşti de 16 ani (care nu ştie decât de filme de azi, americane, comerciale) de ce anume mi-am pierdut interesul – aproape în totalitate - pentru cinematograful contemporan, de ce nu mă mai bucură şi nu-mi mai stârneşte curiozitatea chiar nimic din repertoriul actual. Foarte puţini din cei care merg şi la filme „de artă” pot înţelege că între mesajul satirei lui Robert Altman din 1992, The Player, şi compoziţia majorităţii producţiilor americane de serie, ce ajung pe ecranele lumii, nu sunt puţine legături.
Seara, concert. I-am am audiat pe Fenyö Lászlo (violoncel) şi Sorin Dogariu (pian): Zoltan Kodaly - Adagio; Beethoven – Sonata pentru violoncel şi pian nr.3, op.69; Brahms – Sonata pentru violoncel şi pian nr.1; Paganini – Fantezia Moise. În timpul primei părţi din sonata lui Beethoven s-a rupt o coardă a violoncelului, însă interpretul a reapărut după cinci minute şi concertul s-a reluat, iar la sfârşit, ropotele de aplauze ale spectatorilor (numeroşi pentru o seară de marţi) zgribuliţi le-a smuls soliştilor două bisuri. În sală ne-am întâlnit cu Anca şi cu Marius. Un amic de-al lor (Mircea) ne-a adus acasă cu al lui Suzuki 4x4.
