Victor Rebengiuc - Omul & actorul

Cartea Simonei Chiţan şi a Mihaelei Michailov despre Victor Rebengiuc este un portret în mişcare al unui actor fabulos. După o scurtă introducere despre copilărie şi adolescenţă (marcate de absenţa tatălui, de primii ani de şcoală şi apoi liceul militar) urmează admiterea la Facultatea de Teatru. Este prima întâlnire importantă a lui Victor Rebengiuc cu „greii” teatrului românesc, prezenţi în comisia de admitere: Aura Buzescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi, Irina Răchiţeanu. În Institut i-au fost colegi, între alţii: Silvia Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Gina Patrichi şi Mircea Albulescu.

Actorul vorbeşte mereu despre „deprinderile sale de natură cabotină” preluate de la instructorii neprofesionişti de la Ateneele Populare. Fandoseala aceasta de tip diletant avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura Buzescu: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu te mai văd făcând aşa ceva!” În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan, crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa – care avea „o forţă tragică extraordinară” şi îşi făcea studenţii să înţeleagă „ce înseamnă sublimul în teatru” - dorea de la el „sinceritate, economie de mijloace” – stări pe care trebuia să le descopere în sine: „Când o să fii actor adevărat, îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine.” Distinsa actriţă şi dăscăliţă i-a fost etalon: „Opinia doamnei Buzescu era ca un duş rece care mă trezea la realitate din acea euforie a premierei.”

Dintre regizorii de teatru sunt amintite colaborările sale cu Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu şi Yuriy Kordonskiy. Filmul l-a răsfăţat şi el cu numeroase roluri importante, în: Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei, Castelul condamnaţilor de Mihai Iacob, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri de Dan Piţa, Un om în loden, Pădureanca de Nicolae Mărgineanu, De ce trag clopotele, Mitică, Balanţa, Prea târziu, Niki & Flo, Terminus paradis, Tertium nor datur de Lucian Pintilie (care, spune Rebengiuc, „a ştiut să scoată din mine o anume vână diavolească”), Moromeţii de Stere Gulea, Secretul … armei secrete de Alexandru Tatos, Cel mai iubit dintre pământeni de Şerban Marinescu.

Câte ceva şi despre literatură, muzică şi … sulul de hârtie igienică din acea zi de decembrie 1989 cu care a apărut la TVR. Autorul preferat? Dostoievski, pentru că „e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic.” Muzica preferată? „…cam toate genurile de muzică clasică, începând de la preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist, adică ascult numai muzică simfonică.” Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de performanţele lui Nigel Kennedy („un individ ciudat, îmbrăcat de pacă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi în picioare, legat cu o broboadă la cap”), care „face un imens serviciu muzicii clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri într-o sală de concert.” Despre Beethoven, numai de bine: „Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven.” . Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, „dar autentic populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest, formaţiile, vedetele, muzica uşoară – epoca de glorie a muzicii uşoare a trecut de mult – nu-mi mai spun nimic.” În privinţa sulului de hârtie igienică, părerile actorului sunt ferme: „Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (…) Şi astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute.”

Numeroase personalităţi ale teatrului şi filmului românesc îl răsplătesc, generos, cu vorbe de recunoştinţă. Printre ele, şi anecdota povestită de Şerban Ionescu. Este o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca, unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu - soldăţel înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...” Concluzia lui Şerban Ionescu: „Da, asta este o chestie care-l caracterizează: e un tip crud.”

Victor Rebengiuc nu se sfieşte să vorbească despre eşecuri. Unul dintre ele este rolul din Burghezul gentilom, montat de Petrică Ionescu („un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de relaţiile dintre personaje”) la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa regizorului: „Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să uit: să încep să mă scălâmbăi.” Deşi criticii l-au pus în topul celor mai proaste spectacole din 2006, sala – povesteşte Rebengiuc – este plină în continuare: „Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la final, spectatorii vin să vadă tâmpenia.”

Criticul de teatru Marina Constantinescu afirmă că este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea. Şi, continuă: „Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă.” Victor Rebengiuc – afirmă acest distins critic de teatru – „este o esenţă care merită studiată cu mare seriozitate. O esenţă rară.”

Simona Chiţan, Mihaela Michailov - Victor Rebengiuc. Omul şi actorul

Ed. Humanitas, 2008, 336 pag.