Donkey Ride

Duminica Floriilor. În contextul evanghelic primirea cu osanale cu doar câteva zile de clipa lepădării întreite (Petru) reflectă o trăsătură imuabilă a naturii umane: cameleonismul, nestatornicia – ca expresie a autoconservării şi inerţiei. Felul de a fi „dintr-o bucată” se plăteşte scump, cu răstâgniri – aşa cum se va vedea în episodul următor, de Duminca Paştilor. Până atunci însă respirăm momentul de jubileu al Floriilor, ca primă secvenţă comemorativă din Săptămâna Patimilor.
Theodor vorbeşte deja despre iepuraş (a auzit la grădiniţă) şi cadourile pe care i le va aduce mama lui din Taiwan. Îmi amintesc că şi eu port încă în suflet ştampila iepuraşilor de Paşti. Sensul pregătirii – cu post şi rugăciune – pentru praznicul Paştelui îmi este, vai, bruiat, viciat şi virusat de ecourile lăsate de o serie de teorii şi ideologii pe care le-a măturat sau le va mătura tăvălugul vremilor.
Dacă ajungi să-ţi pui problema „celor de pe urmă” înţelegi – sooner or later – că praznicul Paştelui e de preferat operetei cu iepuraş. Şi probabil că cel mai bine se pregătesc de această mare sărbătoare (fruntaşă în top-ul creştinilor răsăriteni) aceia care sunt pe drumul cel bun în pregăterea pentru lunga călătorie la stele. Ceilalţi încă mai şovăie.

Habla con el

Theodor a exersat astăzi la pian – supravegheat şi îndrumat, pe rând, de SJ şi SD - în două reprize. Începe să desluşească bemolii, octavele, acordurile minore şi majore, diezii, să reproducă melodii scurte după o primă audiţie. Claviatura îi e din ce în ce mai prietenă. Pe la prânz a fost urât afară (nori, ploaie, furtună), însă după amiază s-a înseninat. Am mers aproape o oră pe jos, timp în care ne-am conversat neîncetat. La întoarcere, un nou episod din seria: „Vreau să ştiu!” (scenariul, regia şi interpretarea - Theodor). Constat că a reţinut pe de rost citate întregi din slujba Vecerniei şi din Liturghie. E drept, seara la culcare adoarme pe acordurile Vecerniei. Azi a vrut să ştie ce se-ntâmplă dacă ai credinţă. Brusc mi-am aminitit o frântură evanghelică: Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Da, dar celui ce bine crede...Lung şi anevoios va fi drumul aflării acelei credinţe „bune”, „drepte", „roditoare” în acest hăţiş al măştilor înşelătoare ce ne roioesc împrejur... Deunăzi mă întreba ce înseamnă „noi” în sintagma miluieşte-ne pe noi.
Ramona îmi spunea aseară că este nepedagogic să nu îi acorzi atenţie copilului, pentru că igorându-l îşi pierde ireparabil (sau greu reparabil) încrederea în sine. Astfel că se impune metoda habla con el. Lecţia lui Almodovar este folositoare şi necesară.
Acum când scriu Raluca se află într-o pasăre metalică (jumbo jet) ce spintecă văzduhul. Vreo nouă ore e – la propriu - în aer. Urmează o escală de şase ore la Viena şi back home.

Taipei 2 TM

„Misiunea” Ralucăi în Taiwan (Tai Pei) s-a terminat. O aşteptăm să vină acasă. Adică să se întoarcă înapoi din capătul celălalt al acestui imens global village care a ajuns Planeta Pământ. Acum e undeva pe drum. În aeroportul din Bankok a stat, zice ea, vreo treisprezece ore. Îi aşteptăm poveştile despre o lume – pentru noi – exotică şi aproape necunoscută. În afară de câteva stereotipuri (deci prejudecăţi) mai nimic nu ştim. Ne-a trimis nişte poze dintr-un fel de grădină botanică, de pe străzi şi din faţa unor temple etc. A surprins chiar un prânz la restaurant. Gusturile lor sunt - pentru mulţi ne-asiatici - bizare şi chiar scandaloase. Dar, încă o dată se dovedeşte adevărată cugetarea englezilor: One man’s meat is another man’s poison. La bucătărie, ca şi la ospăţul sufletului.

Horia Bernea despre icoană

Găsesc pe net un extrem de interesant interviu – Arta icoanei este o culme a artei (1997) - cu pictorul Horia Bernea. Admirabilă atitudine de artist. Crezul său: „Eu probez cu ceea ce fac: încerc să proiectez tot ce a fost „în faţă", să re-experimentez, să re-trăiesc! Dar eu nu sunt urmat de foarte mulţi, ba chiar de foarte puţini. Pe tot globul, este un grup mic care face acest lucru, iar eu nu îi cunosc pe ceilalţi.” Şi încă (afirmaţie dintr-un alt interviu): „Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze.”
Şi ce nimerit diagnostic pune el – în duhul patristic - poticnelilor „omului recent”: „În fond, dintr-un dat uman imuabil, anume din lene, decade tot. Pentru că omul nu e dornic de efort. Efortul îl vrei numai în momentul în care îţi dai seama de răsplata ce urmează, dar dacă tu nu eşti conştient că există o răsplată şi nu crezi, cum să faci efort?” Care să fie însă calea spre răsplată? O spune tot el: “Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întăarim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură.”
Fără prejudecăţi, fără menajamente despre kitsch-ul bisericesc: „Tot ce este în Biserică trebuie să fie reflex al învăţăturii evanghelice. Or, acum au rămas cuvintele şi tot ce este expresie a acestei învăţături, în Biserică, este bruiat, falsificat.”
Despre umbrele strămoşilor uitaţi: "Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat".
Despre arta apuseană versus arta răsăriteană: „La acea dată, eram la fel, după care ei au mers în altă direcţie. Este evident: cu cât mergi mai în profunzime în artă, în orice fenomen catolic descoperi creştinii de la început, care erau toţi la fel. Depărtându-se însă, ei au pierdut. Dar ei - după o tristă experienţă - au în jurul Chartres-ului numai magazine cu icoane bizantine, doar bizantine; în schimb, la noi, găseşti o mulţime de kitsch-uri catolice de care ei s-au debarasat, dar pe care le-am preluat noi acum. Este ridicol! De aceea spun că ne poate salva cultura, ne pot salva cei ce cunosc. Doar că cei ce cunosc vorbesc, iar cei ce nu cunosc conduc şi sunt siguri că au dreptate. Mă revoltă când văd ce produce şi ce reproduce Institutul Biblic, lucruri care s-au împrăştiat în toată ţara: la ţărani, la orice maică în chilie, găseşti subprodusul unui pietism ridicol, a unei arte religioase şi nu creştine. Şi continuăm aşa...”
Poate fi redusă icoana la nivelul unei opere de artă? „Depinde de formaţia şi de deformaţia artistului; nu mai spun de privitor. În fond, arta icoanei este o culme a artei. Deci, rămâne şi o culme a artei, dar vizează, în orice caz, dincolo de această condiţie de artă. Cred că întrebarea este pusă prea tranşant: trebuie neaparat să desparţi în alb şi negru. Cine a spus, acum multe secole, că „pictura, este sora mică a misticii" se gândea la pictorul-iconar; deci, prin pictură, se face mistică. Este o cale mai neobişnuită - e sora mică. Nu este mama, care este rugăciunea. Este o subordonare. În orice caz, pentru orice pictor şi pentru orice om de artă, oricum ar privi-o, icoana rămâne un moment de vârf în artă.”