După ce a citit postarea mea Japan on my mind, AE mă mustră - telefonic - amical: „Ţie ţi-au făcut ceva americanii?” Şi asta pentru că a depistat tonul patronising pe care, în acele rânduri, l-am adoptat atunci când m-am referit la globalizarea / americanizarea Japoniei. Fenomenul, aveam să descopăr, a fost semnalat recent şi de Dan Ungureanu în cartea sa despre mentalităţi, Zidul de aer. Morala: este americanizarea singurul pericol la adresa identităţilor naţionale? Nicidecum. Cel puţin atâta vreme cât are destui concurenţi, printre care invaziile de musulmani şi asiatici în spaţiul euro-atlantic. Iar în cultura pop din spaţiul carpato-danubiano-pontic americanizarea este tot mai agresivă şi, pentru ca dezastrul să fie total, e însoţită de arabizarea şi ţiganizarea melosului popular (noul folclor), împreună cu altoirea lui pe ritmuri (amatoristice) de discotecă. Câtă vreme există rapsozi adulaţi de vulg care se ocupă de poluarea folclorului nu de ieri de azi (ca vestiţii „copii minune”), e inexact să afirmi că americanizarea reprezintă singurul pericol. Are dreptate Maestrul. Pe baricadele planetei se dau lupte strânse. Nu doar filmele-conservă (de la televizor, de pe internet, de la cinematograf – însă mai puţin de aici, fiindcă în România – cu excepţia mall-urilor elegante – sălile de cinema sunt medii ostile şi improprii vizionărilor de filme),ci şi muzica pop-rock etc. îi electrizează (şi repede astenizează) pe tineri, şi nu numai. Le mai fură minţile şi inimile destui DJ, vedete de radio-televiziune, politicieni impostori, actori, pop-rock stars ori manelişti de duzină (scuze de pleonasm) care nu sunt neapărat americani…E nu complicat, ci foarte complicat.
Am mai mers o dată la filmul scris şi produs de Cristi Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur. Tovarăşi, frumoasă e viaţa! Cum l-au scos din programul de la mall, am fost nevoit să-mi calc pe principii şi să intru în gheţarul de la Studio. Pe lângă frigul năprasnic (când am ieşit din sală, după vreo 80 de minute de ice age, am început să-mi dau jos geaca de parcă aveam parte de un heat wave), calitatea proiecţiei (imagine, sunet) a fost mizerabilă. Bătaie de joc, aşa ca pe vremuri. Proiecţionistul nu a reglat cum trebuie pelicula în aparat şi s-a văzut adesea doar jumătate din ecran etc. Nici vorbă de sistem Dolby Surround, abia înţelegeai vorbele actorilor, iar muzica se auzea înfundat. Parcă era alt film. Oricum, mă bucur că această recentă premieră chiar este altfel decât mai tot ceea ce s-a filmat în România după 1990 (înainte era altă poveste). Nu cred că publicul românesc merită un astfel de film (rafinat, de bun simţ, cool). După ceea ce pretinde vox populi în materie de cultură (şi chiar de cult), de gastronomie, de politică ş.a. înclin să cred că nu.
Amicul meu Ionuţ Mareş a descoperit, la cei 30 de ani (aprox.) ai săi, Mere roşii (1976) de Tatos. Face „imprudenţa” şi-mi trimite poze şi filmuleţe cu actorii care au venit să-l prezinte. Printre ei, şi Angela Stoenescu. Mă uit la o poză de-a ei din film (anul turnării: 1975) şi la poza pe care Ionuţ i-a făcut-o astă-seară la sala Elvira Popescu din Bucureşti, la 35 de ani de la filmări: cât de necruţător a trecut, peste ea, timpul…Dar cine scapă, anyway?
