Friday 23 October 2009

Invazile barbare

După ce a citit postarea mea Japan on my mind, AE mă mustră - telefonic - amical: „Ţie ţi-au făcut ceva americanii?” Şi asta pentru că a depistat tonul patronising pe care, în acele rânduri, l-am adoptat atunci când m-am referit la globalizarea / americanizarea Japoniei. Fenomenul, aveam să descopăr, a fost semnalat recent şi de Dan Ungureanu în cartea sa despre mentalităţi, Zidul de aer. Morala: este americanizarea singurul pericol la adresa identităţilor naţionale? Nicidecum. Cel puţin atâta vreme cât are destui concurenţi, printre care invaziile de musulmani şi asiatici în spaţiul euro-atlantic. Iar în cultura pop din spaţiul carpato-danubiano-pontic americanizarea este tot mai agresivă şi, pentru ca dezastrul să fie total, e însoţită de arabizarea şi ţiganizarea melosului popular (noul folclor), împreună cu altoirea lui pe ritmuri (amatoristice) de discotecă. Câtă vreme există rapsozi adulaţi de vulg care se ocupă de poluarea folclorului nu de ieri de azi (ca vestiţii „copii minune”), e inexact să afirmi că americanizarea reprezintă singurul pericol. Are dreptate Maestrul. Pe baricadele planetei se dau lupte strânse. Nu doar filmele-conservă (de la televizor, de pe internet, de la cinematograf – însă mai puţin de aici, fiindcă în România – cu excepţia mall-urilor elegante – sălile de cinema sunt medii ostile şi improprii vizionărilor de filme),ci şi muzica pop-rock etc. îi electrizează (şi repede astenizează) pe tineri, şi nu numai. Le mai fură minţile şi inimile destui DJ, vedete de radio-televiziune, politicieni impostori, actori, pop-rock stars ori manelişti de duzină (scuze de pleonasm) care nu sunt neapărat americani…E nu complicat, ci foarte complicat.

Am mai mers o dată la filmul scris şi produs de Cristi Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur. Tovarăşi, frumoasă e viaţa! Cum l-au scos din programul de la mall, am fost nevoit să-mi calc pe principii şi să intru în gheţarul de la Studio. Pe lângă frigul năprasnic (când am ieşit din sală, după vreo 80 de minute de ice age, am început să-mi dau jos geaca de parcă aveam parte de un heat wave), calitatea proiecţiei (imagine, sunet) a fost mizerabilă. Bătaie de joc, aşa ca pe vremuri. Proiecţionistul nu a reglat cum trebuie pelicula în aparat şi s-a văzut adesea doar jumătate din ecran etc. Nici vorbă de sistem Dolby Surround, abia înţelegeai vorbele actorilor, iar muzica se auzea înfundat. Parcă era alt film. Oricum, mă bucur că această recentă premieră chiar este altfel decât mai tot ceea ce s-a filmat în România după 1990 (înainte era altă poveste). Nu cred că publicul românesc merită un astfel de film (rafinat, de bun simţ, cool). După ceea ce pretinde vox populi în materie de cultură (şi chiar de cult), de gastronomie, de politică ş.a. înclin să cred că nu.

Amicul meu Ionuţ Mareş a descoperit, la cei 30 de ani (aprox.) ai săi, Mere roşii (1976) de Tatos. Face „imprudenţa” şi-mi trimite poze şi filmuleţe cu actorii care au venit să-l prezinte. Printre ei, şi Angela Stoenescu. Mă uit la o poză de-a ei din film (anul turnării: 1975) şi la poza pe care Ionuţ i-a făcut-o astă-seară la sala Elvira Popescu din Bucureşti, la 35 de ani de la filmări: cât de necruţător a trecut, peste ea, timpul…Dar cine scapă, anyway?


God is a D.J.

Uneori îţi vine să exclami – cel puţin atunci când stai la taifas cu tine însuţi: God is a DJ! Dintre toate zilele pământului s-a nimerit ca taman azi, mother & wife, să fie internate - din pricini şi în locuri diferite - pentru câte o intervenţie (surgery) de care, la câteva minute distanţă doar, au trecut cu bine. (N-am dormit, din această pricină, toată noaptea.) Uluitoare sincronizare!…Au venit, la spital la mama, verişoara mea Liliana şi soţul ei Dan. Prilej cu care am ajuns să mai stăm puţin de vorbă, după nu mai puţin de cinci ani în care drumurile prin urbe nu ni s-au intersectat…

Dimineaţa, driving class. Instructorul spune că se admit tot mai puţin candidaţi la examen (la traseu) pentru că persoanele din comisie au lucrat la descarcerări şi deci au văzut multe...Azi, când m-am dus s-o vizitez la spital pe Raluca, am ajuns cu tramvaiul într-un loc unde tocmai avusese loc un accident. S-au oprit tramvaiele, mişunau ambulanţele, oamenii s-au adunat ca la urs. Am văzut câteva pete sângerii pe caldarâm. Timpul n-a mai avut răbdare, poate, nici cu victima acestei nenorociri (zicem noi, cei lost in translation, veşnic nemulţumiţi de felul în care reuşim să ne îmbrăcăm gândurile în cuvinte). Iar acela cu coasa şi-a mai îmbogăţit colecţia cu un suflet…

Ionuţ Mareş îmi trimite, de la Bucureşti, nişte poze (şi două filmuleţe) pe care le-a făcut la sala Elvira Popescu, unde zilele acestea se desfăşoară o retrospectivă Alexandru Tatos. Ionuţ tocmai a văzut (pentru întâia oară) Secretul armei secrete (1989) – parodia lui Tatos în manieră commedia del’ arte. Datorită fotografiilor primite de la amicul meu, m-am bucurat să-i revăd în fotografii (şi vreo cinci minute de moving images trase cu aparatul de telefon mobil during the press conference) pe actorii: Victor Rebengiuc, Emilia Dobrin şi pe Alexandru Bindea, pe monteurul Mircea Ciocâltei, pe directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile şi pe jurnalista Liana Tatos, soţia regretatului regizor care a fost răpus de cancer în ianuarie 1990. Pe Bindea îl asociez în principal cu miliţianul din Balanţa lui Pintilie: „Ce suntem noi, poloneji (sic), unguri?...Românul e un om blând!” Când îi iese din gură această lozincă se trezeşte dintr-o dată cu un miner care – literally – îi intră prin parbrizul maşinii – în mişcare! - în care stătea pe scaunul din dreapta faţă. S-a răstit atunci la subalternul de lângă el: „Du-te şi ia-i buletinul boului acesta!!”) Mi-l amintesc şi din spectacolul Ghetou (1994 aprox.) de la sala Atelier a TNB, alături de Mircea Diaconu şi Maia Morgenstern. Nu i-am uitat nici rolişorul din E pericoloso sporgersi (1993) de Nae Caranfil: un caporal (în armata RSR) ce nota în carneţel abaterile disciplinare ale soldaţilor ce-i reveneau în grijă, în timpul unei ore de informare politică. Sau cel din Această lehamite (1994) de Mircea Daneliuc, unde juca un … cubanez gay stabilit în România, ce lucra la o vulcanizare pentru patronul interpretat de Horaţiu Mălăele. Ca să-l şicaneze, Mălăele-"Profesores" îşi punea iubita (Cecilia Bârbora) să-i facă la telefon diverse farse, ameninţându-l cu trimiterea înapoi în paradisul comunist din Cuba etc. Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile a salvat (pe cât se putea) multe filme (printre care: Ultima frontieră a morţii, Drumul oaselor, Prea cald pentru luna mai, Patul conjugal) şi a înnobliat opere de referinţă ca: Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Cuibul de viespi, Moromeţii, Occident. Mircea Ciocâltei îmi aminteşte de acel film underrated de Veroiu: Umbrele soarelui (1986). Iar chipul Emiliei Dobrin (foarte puţin folosit în film, din păcate) mi-e cunoscut încă de la Printre colinele verzi, Porţile albastre ale oraşului, Mere roşii, Rătăcire, Bietul Ioanide, Secvenţe; vocea melodioasă avea să i-o valorifice Vasile Şirli când a pus-o să cânte în Cum vă place (la Teatrul Nottara): Nu-mi pasă mie de cuvinte.

Good news: Theodor ştie acum să citească în braille primele paragrafe în care nu mai e nevoie să repete literă cu literă cuvântul citit. Munca învăţătorului său începe să dea roade…