O ştire dintr-o gazetă de mare tiraj m-a umplut, azi, de bucurie. Astfel am aflat despre Róbert Lukács, un tânăr de 30 de ani, venit din Ungaria în România ca să cunoască ortodoxia la ea acasă. Acest om a învăţat româneşte de unul singur, apoi s-a căsătorit cu o fată care se spovedea la acelaşi duhovnic. De foarte puţină vreme a fost hirotonit preot şi acum ţine aprinsă candela ortodoxiei într-o parohie cu cinci credincioşi ortodocşi dintr-un sat de unguri (817 locuitori reformaţi, 47 de romano-catolici, 13 unitarieni şi 29 de alte religii) din judeţul Mureş.
Sigur, situaţia lui e cât se poate de delicată. Omul mărturiseşte că a simţit o chemare spre întoarcere la credinţa străbunilor săi (români care fuseseră maghiarizaţi) şi acum, ca preot maghiar (însă ortodox) în România (într-un sat locuit majoritar de maghiari) este privit cu suspiciune de ambele părţi. Ungurii, spune el, îl consideră un apostat, iar românii un spion maghiar. Situaţia în care se află preotul Róbert Lukács îmi aminteşte de răceala şi chiar asprimea cu care au fost trataţi, la vremea lor, şi Mihail Sebastian şi Nicolae Steinhardt - amândoi îndrăgostiţi de neamul românesc. Asemenea lor, şi acest om râvneşte la condiţia de om – greu de dobândit atunci când prejudecăţile etnice, rasiale, confesionale acaparează mintea şi inima omului.
Apostolatul, râvna şi sacrificiul acestui preot mi-a amintit de vecerniile şi liturghiile din micuţa biserică rusească din Irlanda (cam 80 km de Dublin) unde, în urmă cu 10-12 ani, mergeam o dată la trei săptămâni, când se slujea. Într-o lume din ce în ce mai lipsită de identitate duhovnicească, mai „emancipată” şi „progresistă”, aceste „oi negre” – părintele şi turma sa - păstrează vie flacăra credinţei ortodoxe, la început de mileniu trei. Ei sunt „sarea pământului” într-un ev care, mai mult ca oricând, are nevoie de jertfa lor.
