În anul 2010 nu am fost niciodată (datorită exclusiv repertoriului) într-o sală de cinema. O singură dată am ajuns la o fostă grădină de vară din buricul târgului. Au mai rămas din ea doar câteva rânduri de scaune şi un ecran (panoramic) într-o stare avansată de degradare. Practic, tencuiala albă era căzută pe o suprafaţă destul de mare, astfel că proiecţia s-a făcut pe un ecran portabil. Am văzut acolo o excelentă (şi inteligentă) comedie estivală Les vacances de Monsieur Hulot / Vacanţele domnului Hulot (1953) – o mai veche restanţă de-a mea. Şi l-am descoperit pe Jacques Tati.
Pe diverse monitoare am mai văzut câteva filme – mai noi sau mai vechi – la care mă gândesc încă. Unul este o producţie japoneză de Akira Kurosawa, Waga seishun ni kuinashi / Nu regret tinereţea noastră (1946) cu actriţa – frumoasă şi talentată - Setsuko Hara, din Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo. Se pare că, la începutul anilor 60, după decesul Pygmalion-ului ei (regizorul Iasujiro Ozu), s-a retras definitiv din show business. Spre dezamăgirea numeroşilor ei fani. O mare încântare mi-a pricinuit şi un film nipon mai recent (2008), Okuribito / Plecări – Premiul Oscar 2009 pentru „cel mai bun film străin”. Nimic din futurismul Japoniei contemporane nu se regăseşte în acest film de Yōjirō Takita. Atmosfera pare desprinsă din perioada de glorie a cinematografului japonez (Ozu, Mizoguchi, Kurosawa). Melodramă cvasi-minimalistă, însă top quality, pe tema familiei ca oază. Familia-cămin, dar şi dureroasa relaţie tată-fiu, a cărei vindecare (post-mortem), constituie apoteoza filmului. Şi încă ceva: imposibil de trecut cu vederea chipul blând al actriţei Ryoko Hirosue, ce aminteşte de neuitata Noriko (Setsuko Hara) din acelaşi Tokyo Monogatari.
Unul din filmele româneşti multipremiate, Poliţist, adjectiv (regia: Corneliu Porumboiu), mi-a trezit gânduri de felul celor semnate de Vasile Popovici în Orizont: „Caut în mine şi nu găsesc o urmă măcar de fior estetic, salvator. Nimic, nicio juisare de „al doilea nivel”, doar acest mizerabilism facil, de nesuportat, fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană: pe scurt: noua şcoală de film românească. Nu-ţi vine să râzi, nu-ţi vine să plângi, te uiţi doar, copleşit de zoaie.” O altă producţie românească recentă, Caravana cinematografică (regia: Titus Muntean), de această dată voit „maximalistă” (cu eforturi vizibile pentru a crea o ambianţă audio-vizuală - scenografie, muzică etc. – ca altădată), mi-a demonstrat că ne-minimalismul nu este deloc o garanţie a calităţii. Revanşa însă mi-am luat-o cu Medalia de onoare – de departe, pentru mine, „filmul anului” (dintre cele româneşti) şi nu numai: recitaluri actoriceşti şi o viziune regizorală mult peste medie. În plus, aceeaşi temă ca în Okuribito: restaurarea relaţiei tată-fiu.
M-am mai bucurat, în 2010, de câteva scurt-metraje: What is that? / Ce-i asta? şi Small pleasures / Mici bucurii (ambele de Konstantin Pilavios). Primul surprinde o stare sufletească extrem de delicată: metanoia unui fiu risipitor. Al doilea enunţă (ilustrează) câteva din „micile bucurii ale vieţii”, aşa cum le „vede” – cu „ochiul dinăuntru” - un nevăzător. O adevărată revelaţie a fost desenul animat Get Out / Ieşirea (de: Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche) – o privire „suprarealistă”, plină de fantezie, aruncată celui dintâi rai al omului: pântecul matern. Arev Manoukian propune şi el o „evadare” din realitate pentru a sonda resursele inepuizabile şi imbatabile ale dorului, în Nuit blanche / Noapte albă.
La secţiunea video-clip am rămas cu Dégénerations / Degenerări (Mes Aïeux)– o poveste ce depăşeşte cu mult graniţele muzicale (genul pop) cărora li se subscrie. O mărturie despre, poate, un fenomen ireversibil: absurdul lumii contemporane, exacerbarea individualismului, împuţinarea iubirii şi a respectului faţă de părinţi, însingurarea maladivă etc.
Şi, la final, ruşii. Minunea / Chudo (regia: Alexandr Proşkin) ilustrează - denotativ, narativ, clasic - o „minune”. Filmul, ni se atrage atenţia întocmai ca în arhicunoscutele producţii americane, este „inspirat dintr-un caz real”. Proşkin încearcă să „explice” inexplicabilul, inefabilul, taina. În schimb Pridel angela / Lăcaşul îngerului (regia: Nikolai Dreyden) este un admirabil bookmark pentru atmosfera poetică, bogat conotativă, din filmele lui Tarkovski şi Abuladze. Şi Lăcaşul… este tot despre o minune (odiseea transformatorie întru sfinţenie şi îmbisericire a minţii), dar câtă sugestie, câtă grijă pentru detaliu, pentru ceea ce nu se cade a numi.
Non multa, sed multum – spuneau anticii. Acum, când – în privinţa imaginilor autonome, care de care mai înnebunitoare - suntem împresuraţi mai ales de multa (în detrimentul lui multum), întâlnirile – pe parcursul unui an cinematografic - cu Okuribito, Pridel angela, Get Out, What is that?, Small Pleasures, Nuit blanche sau Medalia de onoare (pentru a nu mai pomeni de momentele clasice Tati şi Kurosawa) reprezintă, cu asupra de măsură, un dar. Pentru un cinefil foarte selectiv şi din ce în ce mai pretenţios.
