Surprize, surprize...

L-am vizitat recent pe TG şi acolo aveam s-o întâlnim pe Crina (împreună cu mama ei şi mama lui Cosmin), care tocmai cobora din maşină. Ne gândim mereu la ce i s-a-ntâmplat lui Cosmin - acest tânăr simpatic pe care, de praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, l-au revendicat apele învolburate ale Mării Adriatice. Era în cea dintâi zi de concediu, într-un orăşel croat, unde practica windsurfing. Pur şi simplu nu ne vine să credem că a dispărut fără urmă. Că soţia şi fiica lui s-au întors singure acasă şi vor avea de înfruntat viaţa fără el, doar cu el în gând - aşa cum se întâmplă în finalul din Ugetsu Monogatari. Dacă noi suntem atât de bulversaţi, ce o fi oare în sufletele lor (şi ale părinţilor lui, cei după trup şi cei in law)?...De bună seamă, o jale de nedescris. Dar şi un bun prilej de (auto)cunoaştere, de testare a limitelor omeneşti, aşa cum numai suferinţa şi durerea (venite pe neaşteptate) îţi pot oferi. De fapt, nu se poate grozăvi nimeni că are „pile” ori „fir direct” la Marele Arhitect al întâmplărilor. Pentru fiecare dintre noi Neprevăzutul pregăteşte – cum se spune: când ţi-e lumea mai dragă – surprize, surprize. Numai de-am şti noi să le primim şi să le desluşim aşa cum se cuvine…Noi, cei care adesea cârtim şi ne certăm în zadar cu soarta. Ne supărăm când ne ceartă şi ni se pare că nu ne şi răsplăteşte la „adevărata noastră valoare”, pe care The Big Dude (despre care spunem, totuşi, că este omnipotent, atoatecunoscător) nu vrea (how dare he?) s-o recunoască. Dar melodia asta o cântă alţii, pe bani grei: „Valoarea mea, valoarea mea!…”

…Împăcarea cu soarta (teribilă, anevoioasă), ce duce la adevărata comuniune cu Dumnezeul ascuns din inimile noastre, nu se poate trâmbiţa decât cu riscul de a deveni ridicoli, penibili, măscărici. Rămâne aşadar o chestiune de maximă intimitate, a kind of dancing alone. Şi poate că e mai bine aşa…

Like a fish in water

După o pauză de câteva luni, Theodor a reluat (joi) orele de înot. Pentru început, s-a plimbat pe marginea dreptunghiulară a bazinului mic, de copii. Când, peste câteva minte, a venit la el instructorul (Sabin), a acceptat bucuros să intre şi în bazinul mare, olimpic. Auzisem de la Raluca (în primăvară-vară) că Sabin l-a învăţat să înoate în apă adâncă ce depăşea 1,80m, însă abia acum am văzut cu ochii mei cum inimosul instructor îl aruncă în bazin. În clipa aceea mi-a venit să sar după el, chiar dacă ştiam că Sabin este stăpân pe situaţie. Astfel, am văzut cum Theodor se scufundă şi se ridică la suprafaţa apei, după care – cu gura până la urechi – dă din mâini şi din picioare, înoată pe spate, face pluta, vine la mal, iese din bazin, intră iar şi tot aşa… Spre final, instructorul îi propune lui Theodor să-l arunce de pe trambulină. „Ţi-e frică?” Răspunsul lui Theodor: „Sau mi-e frig?” Adevărul e că apa din bazinul mare e mai puţin caldă ca în bazinul pentru pici, iar Theodor începuse să cam tremure. Dar a acceptat bucuros provocarea. La duş, după ora de înot, a întrebat dacă o să avem şi noi o trambulină în baie. Apoi mi-a cerut să-i arăt marginile şi grătarul de scurgere ale micuţului nostru bazin de duş de acasă.

Alien

Cu zece ani în urmă, acasă la Paul Hutchinson (psiholog din Belfast) şi Joan. Vorbim, între altele, despre adevărul din pildele ce se cuvin a fi tălmăcite şi citite printre rânduri. Despre felul în care Dumnezeu Se revelează omului. Adesea, spunea el, în suferinţă. Doar că nu toţi semenii ştiu ce să-nceapă-n zori (atunci când, suferind, renasc la o nouă viaţă) cu suferinţa. Pentru mulţi ea rămâne – avea dreptate Lucian Blaga (vezi admirabilul său poem, „Laudă suferinţei”) - o enigmă, nu o taină. Suferinţa e acum mister şi nu taină pentru că omul şi-a pierdut puterea de abstracţie şi conştiinţa poetică (pe care splendoarea mărturisirii o cultivă). Şi a ajuns să vadă în Dumnezeu pe Marele Anonim, un – adesea – străin (alien), duşman şi nefârtat. Eh, boală veche. Credinţă nici cât un grăunte de muştar aveau şi cei din preajma lui Hristos, care-L puteau vedea, asculta, atinge chiar. Pe de altă parte însă, are dreptate Soljeniţân: e uşor a face pe grozavii când ai scăpat de belea, de calvar, de blestem, când ai rămas în viaţă. Morţii care-au trecut puntea ne smeresc însă, de-acolo din lumea lor, să nu credem cumva c-am apucat pe Dumnezeu de-un picior.

Revăd, cu Raluca, un filmuleţ din 1987, Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu. Aş zice mai degrabă că e al lui Vlad Păunescu (directorul de imagine). Pledoarie uşor (în funcţie de gustul fiecăruia) patetică pentru comoara din inima omului versus comorile pipăibile, vizibile, materiale din aur şi alte metale ori pietre preţioase. În duhul preoţesc al lui Ion Agârbiceanu (ale cărui scrieri: romanul Arhanghelii şi povestirea Vâlva băilor au inspirat scenariul): bunăcuviinţă creştină asortată cu simţăminte patriotice. Aproposito: citeam zilele trecute în cartea lui Graham Speake, Athos – Renewal in Paradise despre extrema căinţă a unor monahi athoniţi de demult care au devenit mahomedani. Unii s-au întors la Athos, şi-au mărturisit vinovăţia (apostazia) şi au fost atât de pătrunşi de remuşcare, încât au cerut să plece înapoi în lumea otomană (pe care tocmai au părăsit-o) pentru a-şi mărturisi şi acolo apartenenţa la creştinătate. Pe care o renegaseră atunci când au trecut la Islam. Şi astfel au fost cazuri, nu puţine, când penitenţii s-au întors însoţiţi de preoţi (care se îngrijeau să aibă asupra lor cuminecătura) în teritoriile dominate de turci, ştiind că vor fi numaidecât osândiţi la moarte atunci când îşi vor mărturisi credinţa creştină. Q.E.D...

…Primesc azi, de la Raluca, un fragment dintr-un documentar (Our Changing World) despre islamizarea Europei şi a Americilor. Statistici şi previziuni ce profeţesc, pentru următorii cincizeci de ani, o Europă şi o Americă guvernate de mahomedani. Şi, implicit, o nouă cultură, un nou set de valori. Dar, dacă e să dăm crezare şi altor prognoze, nu numai musulmanii ameninţă să invadeze aceste teritorii, ci şi asiaticii. Nici în România treburile nu stagnează. De zeci de ani putem spune (and now more than ever) că Emir Kusturica a avut şi are dreptate: este (nu închipuie!) vremea ţiganilor. Iar cuminţenia de altădată numită frică (în sens ziditor, redemptiv, transformatoriu) de Dumnezeu (un Dumnezeu prezent cândva deopotrivă în biserici şi-n casa omului – „mica biserică”) se preface necontenit (cu ajutorul echipei de zgomote - Monsters inc. - de la Hollywood) în frica de … Alien.