Alien

Cu zece ani în urmă, acasă la Paul Hutchinson (psiholog din Belfast) şi Joan. Vorbim, între altele, despre adevărul din pildele ce se cuvin a fi tălmăcite şi citite printre rânduri. Despre felul în care Dumnezeu Se revelează omului. Adesea, spunea el, în suferinţă. Doar că nu toţi semenii ştiu ce să-nceapă-n zori (atunci când, suferind, renasc la o nouă viaţă) cu suferinţa. Pentru mulţi ea rămâne – avea dreptate Lucian Blaga (vezi admirabilul său poem, „Laudă suferinţei”) - o enigmă, nu o taină. Suferinţa e acum mister şi nu taină pentru că omul şi-a pierdut puterea de abstracţie şi conştiinţa poetică (pe care splendoarea mărturisirii o cultivă). Şi a ajuns să vadă în Dumnezeu pe Marele Anonim, un – adesea – străin (alien), duşman şi nefârtat. Eh, boală veche. Credinţă nici cât un grăunte de muştar aveau şi cei din preajma lui Hristos, care-L puteau vedea, asculta, atinge chiar. Pe de altă parte însă, are dreptate Soljeniţân: e uşor a face pe grozavii când ai scăpat de belea, de calvar, de blestem, când ai rămas în viaţă. Morţii care-au trecut puntea ne smeresc însă, de-acolo din lumea lor, să nu credem cumva c-am apucat pe Dumnezeu de-un picior.

Revăd, cu Raluca, un filmuleţ din 1987, Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu. Aş zice mai degrabă că e al lui Vlad Păunescu (directorul de imagine). Pledoarie uşor (în funcţie de gustul fiecăruia) patetică pentru comoara din inima omului versus comorile pipăibile, vizibile, materiale din aur şi alte metale ori pietre preţioase. În duhul preoţesc al lui Ion Agârbiceanu (ale cărui scrieri: romanul Arhanghelii şi povestirea Vâlva băilor au inspirat scenariul): bunăcuviinţă creştină asortată cu simţăminte patriotice. Aproposito: citeam zilele trecute în cartea lui Graham Speake, Athos – Renewal in Paradise despre extrema căinţă a unor monahi athoniţi de demult care au devenit mahomedani. Unii s-au întors la Athos, şi-au mărturisit vinovăţia (apostazia) şi au fost atât de pătrunşi de remuşcare, încât au cerut să plece înapoi în lumea otomană (pe care tocmai au părăsit-o) pentru a-şi mărturisi şi acolo apartenenţa la creştinătate. Pe care o renegaseră atunci când au trecut la Islam. Şi astfel au fost cazuri, nu puţine, când penitenţii s-au întors însoţiţi de preoţi (care se îngrijeau să aibă asupra lor cuminecătura) în teritoriile dominate de turci, ştiind că vor fi numaidecât osândiţi la moarte atunci când îşi vor mărturisi credinţa creştină. Q.E.D...

…Primesc azi, de la Raluca, un fragment dintr-un documentar (Our Changing World) despre islamizarea Europei şi a Americilor. Statistici şi previziuni ce profeţesc, pentru următorii cincizeci de ani, o Europă şi o Americă guvernate de mahomedani. Şi, implicit, o nouă cultură, un nou set de valori. Dar, dacă e să dăm crezare şi altor prognoze, nu numai musulmanii ameninţă să invadeze aceste teritorii, ci şi asiaticii. Nici în România treburile nu stagnează. De zeci de ani putem spune (and now more than ever) că Emir Kusturica a avut şi are dreptate: este (nu închipuie!) vremea ţiganilor. Iar cuminţenia de altădată numită frică (în sens ziditor, redemptiv, transformatoriu) de Dumnezeu (un Dumnezeu prezent cândva deopotrivă în biserici şi-n casa omului – „mica biserică”) se preface necontenit (cu ajutorul echipei de zgomote - Monsters inc. - de la Hollywood) în frica de … Alien.