Auster, solemn şi hieratic

La Passion de Jeanne d’Arc (1928) surprinde nebănuitele feţe ale naturii umane şi capacitatea omului de a-şi tortura semenii cu fanatism în numele unei ideologii. În câteva momente din ultima zi din viaţa „fecioarei din Orlèans”, Carl Theodor Dreyer (regizor şi, alături de Joseph Delteil, co-scenarist) condensează procesul, condamnarea şi arderea ei pe rug.
Construit ca un montaj de gros-planuri şocante ce devin expresie a conştiinţei şi a misticii („Niciodată nu am văzut fiinţe atât de apropiate pe un ecran!” s-a spus în epocă), planuri-detaliu pe mâini, pe arme, pe cărţi, pe instrumente de tortură, dar mai ales pe feţe (pe riduri, pe pleoape, pe gene, pe lacrimi alunecând), La Passion de Jeanne d’Arc foloseşte mişcările de aparat (imaginea: Rudolph Mathé) doar pentru a descrie cadrul (tribunalul, judecătorii, rugul, mulţimea) în care se desfasoara dialogul sufletelor, înţeles ca un „dialog între Bine şi Rău, între autoritate şi conştiinţă”.
Pentru că „la adevărul spiritual nu se ajunge decât pe calea realismului” (cum susţinea Dreyer), feţele sunt nemachiate (fapt cu totul ieşit din comun în lumea filmului mut), nu există peruci sau bărbi false, iar cadrele sunt filmate exact în ordinea cronologică prevazută în scenariu. „Dreyer – scria Jean-Georges Auriol - aproape că ajunge să o martirizeze pe Maria Falconetti, pentru a o face să îndure patimile Ioanei d’Arc. El nu se mulţumeşte să-l îndemne pe operatorul de imagine să dăltuiască figurile cu vitriol, ci lucreaza chipul „Ioanei dupa Falconetti”, scrutându-l ca la microscop sub lumina tăioasă a proiectoarelor, pentru a-l surprinde pe viu, şi îi resculptează capul tunzând-o cu adevărat în prim-plan, satisfăcut să o vadă suferind şi plângând”. Capul ras al Ioanei devine un semn pentru violenţa cu care cei puternici încearcă să-şi depersonalizeze victimile, pentru rezistenţa la opresiune şi tiranie. Deşi lipsit de podoaba-i naturală, chipul Ioanei lui Dreyer reflectă inocenţa victorioasă în lupta cu ipocrizia judecătorilor, puritatea unui crez, curajul de neînfrânt al mertirului.
Decorurile lui Jean Hugo şi Herrmann Warm închipuie un cadru puternic stilizat. Geometrii liniare (suliţe, gratii, scări, stâlpi, cruci, spânzurători) şi curbe (arcade, căşti, cupole, clopote, buşteni, coşuri de nuiele) se îmbină – scria Romulus Rusan - într-o arhitectură „al cărei singur lux este austeritatea şi a cărei singură podoabă este demnitatea alb-negrului”.
Comparat cu Ingmar Bergman, de care îl apropie deopotrivă austeritatea nordică şi subiectele legate de religie, Dreyer îşi construieşte personajele în spaţiul graţiei divine, neîncercând să se elibereze de responsabilităţile pe care le au ca parte a unui univers predestinat. Astfel, el se apropie mai mult de Robert Bresson decât de Bergman, cu care – vezi Vampyr (1932), Dies Irae (1943) şi Gertrud (1964) - împarte însă credinţa în puterea iubirii trupeşti. Cinematograful lui Dreyer - auster, solemn şi hieratic – rămâne un elogiu adus vieţii, o înregistrare a luptei dintre viaţă şi moarte, dintre zi şi noapte, dintre lumină şi tenebre.

Miracle swim coach

Printre „îngerii păzitori” ai lui Theodor se numără, de câteva săptămâni, şi Sabin, antrenorul său de înot. După doar zece şedinţe, Theodor a făcut mari progrese, iar Sabin (care – aşa cum au observat câţiva comentatori - nu e numai un sportiv dăruit, ci are înclinaţii şi spre literatură) le-a consemnat în câteva rânduri pe blogul în care scrie (http://www.swim.ro/653/prima-lectie-de-inot/): „Theodor este un baieţel de şase anişori şi jumătate care merge la şcoala Iris, în clasa întâi. L-am cunoscut în weekend când a venit adus de părinţi la înot. La sfatul doctorului, părinţii consideră că a venit timpul ca Theodor sau Bobiţă cum îl alintă, să înveţe să înoate. Da! Aşa este! Doctorii rămân cei mai buni în a ne promova activitatea!
Imediat ce am intrat in incinta bazinului, Theodor m-a copleşit cu întrebările: „Am intrat în apă?”, „Când intrăm în apă?” etc. I-am răspuns că îndată ce va termina de numărat până la 100 vom fi deja în apă. M-am înşelat, nerăbdarea lui a înghiţit pe nerăsuflate numerele şi a mai avut nevoie de încă 100 că să fie în apă. Cu colacul care este prieten bun cu apa, iar apoi cu macaroana palpată îndelung de Theodor pentru a-i găsi capetele.
Bineînţeles că a vrut să-mi arate cât este de capabil şi a cerut: „Singur!”. Nu mulţi au asemenea revendicari în prima lecţie. Theodor a înţeles repede că trebuie să se întindă pe spate şi să lase capul pe colac ca atunci când face nani. Pardon, când doarme, nani este pentru cei de la grădiniţă, m-a corectat puştiul.
Cel mai mult i-a placut să se „dezechilibreze” ţopăind prin apă. Şi să numere. Până la 100, până la 60, până la 40, obosise… trecuse mai bine de o oră de când era în apă, bucurându-se şi întrebându-mă mereu: „Ce este apa?”
Lecţia a trecut foarte repede, ca orice lucru care ne place, iar Theodor, înlăcrimat, cu greu s-a lăsat dus pe motiv că apa a obosit şi trebuie să meargă la culcare. Prin canalizarea pe care a simţit-o la picioruşe, dar n-o poate vedea vreodata.
Până la urmatoarea noastră întâlnire trebuie să aflu răspunsul…
…………………………………………………………………………………………
Theodor sau Bobiţă cum îl alintă părinţii, a învăţat sa plutească. Spre bucuria tuturor. Pentru el totul e ca un vis. Colacul şi mai apoi aripioarele nu-i mai folosesc. Au rămas doar prieteni vechi.
Între timp ne-am întâlnit şi miercuri. Acum Theodor foloseşte doar aripioare când se stropeşte pe cap. Prietenul colac nu ne mai trebuie.
………………………………………………………………………………………….
S-a întâmplat! Am reuşit! Theodor înoată pe spate. Se aşează singur pentru somn şi pluteşte pe spate. Mai mult, face mărunt din picioruşe şi se deplasează prin apă. Pentru cei care vor să vadă miracolul, îi invit sâmbătă de la ora 12 la bazin. Am să cer permisiunea mamei pentru a-l filma. Deocamdată, nu ştie nici despre acest articol.”

…Dar a aflat, până la urmă.

Snow white city

O seară plăcută (luni) în compania Pr. RN, Ligiei şi a celor doi micuţi ai lor. Întâlnirea noastră a debutat cu un schimb de impresii despre un film controversat: Angels in America. Ligia tocmai l-a văzut (în două seri) şi inscripţia era proaspătă. Eu l-am urmărit da capo al fine într-o noapte-maraton (durează vreo şase ore), cu vreo patru ani în urmă. Iconoclasmul viziunii regizorale (foarte aproape de simbolistica si estetica barocă) mi s-a părut dintru început respingător şi melodramatic, însă problematica rămâne. Pe de altă parte nu-mi pot imagina o abordare ne-zaharisită a acestei teme spinoase. Şi nu, nu cred că este un film pro gay. Aşa cum nu cred că un film cu totul special precum Bobby Deerfield (remix inteligent al unui hit mai vechi: Love Story) pledează – aşa cum susţin puriştii - pentru cunoaşterea dintre bărbat şi femeie (în sens biblic!) înainte de căsătorie. Cu Pr. Robert am mai vorbit despre criza filmului „de artă” vs. filmul „artistic” şi „comercial”. Nu ştiu dacă e cea mai bună clasificare. Ştiu sigur că o anumită categorie de filme nu se mai face pur şi simplu: cele „de artă”. Iar restul formează un hibrid ce încrucişează, mai mult sau mai puţin inspirat (după gustul fiecăruia), divertismentul cu dăscăleala moralizatoare. A venit apoi vorba despre unul din barzii (rapsozii) pământului de la stânga Dunării albastre. Am spus „pas” pentru că, deşi e foarte popular (un răsfăţat chiar, în condiţiile în care unii artişti – puţini – au zeci de discuri apărute, iar alţii – cu nimic mai prejos, ba din contră - sunt prematur uitaţi), nu i-am ascultat cântările. O prejudecată, poate. Ca atâtea altele care îmi provoacă poticneli şi bâlbe în mărturisire. În mărturisirea de tip thorough, nu shallow.
Cetatea mea cosmopolită s-a gătit de nuntă. Din ce în ce mai rar, oraşul în care trăiesc se îmbracă – vreme de câteva zile pe an doar – în straie albe de mireasă. Zăpada – noţiune despre care copiii ştiu mai ales din filme (că dicţionare nu mai răsfoiesc) – e darul cel mai de preţ al acestui sfârşit de iarnă pentru noi (buni sau răi, credincioşi sau necredincioşi), cei care am rămas în cetate. Azi, pe o ninsoare ce n-a ştiut de confesiuni şi de culori politice, de rase ori naţionalităţi etc., am schimbat câteva SMS-uri cu Monahul. Care îmi acuză gâlceava – bănuită de el – între suflet şi minte. Eu însă mi-am pierdut progresiv certitudinile escatologice şi râvna pentru uniforme (atâta câtă o fi fost ea cândva), de unde şi dificultatea mea de a-i putea digera discursul extrem de escatologic, de clear cut, de rigid. În general întorc spatele celor care mă pisează astfel. Dar cum fiecare are febleţile sale, se mai întâmplă, iată, să trec cu vederea derapajele duhovniceşti (cu cele mai bune intenţii, desigur) ale unora sau altora în cămara sufletului meu.
Costi a transpus în format wav primul LP al lui Adrian Enescu, Basorelief (1977) - unul din puţinele albume pop româneşti în care muzica (îngemănată cu versurile lui Ioan Alexandru) este prilej de rugăciune, de înălţare sufletească, nu de divertisment dansant ori de distracţie. Pentru mine, Basorelief-ul este un pisc nedepăşit de autorul său (deşi câteva din albumele sale ulterioare i-au adus notorietatea) şi o oază de mărturie şi duhovnicie într-un mediu în care derizoriul şi vulgaritatea fac adesea casă bună.