Azi, liturghia a fost slujită împreună cu un visiting priest care – atunci când a venit vremea - sau a uitat să spună, cu glas tare, rugăciunea pentru „conducătorii ţării noastre”, sau a spus-o în şoaptă. Cert e că, imediat după ce a început Imnul heruvic, aud pe cineva chiţăind în spatele meu. Era Theodor, cu lacrimi de crocodil pe obraji, cu faţa mototolită de plâns. Zice el, printre sughiţuri: „Plâng pentru că n-am auzit rugăciunea pentru sănătatea conducătorilor ţării noastre…”. A spus asta – în auzul tuturor - pe când se auzea numai glasul măicuţelor care – blajin, în surdină, aproape - cântau Imnul heruvic. I-am spus să termine şi, în câteva minute s-a potolit. Dar după aceea aud altceva, tot din spate: „Am muc!” Pentru că nu înţelesesem bine, l-am pus să repete. Şi a mai zis o dată: „Am muc!” Iarăşi a trebuie să-l mustru un pic. Până la urmă s-a liniştit. „Tata, m-am potolit!” – avea să încheie el şirul intervenţiilor off topic din timpul liturghiei. Iar eu mi-am zis că nu ştie el, Marinarul şi gaşca lui de piraţi de intervenţia lui Theodor pentru ei, azi, la rugăciune. (În realitate, Theodor a fost contrariat ca s-a pierdut o iotă din rutina pe care a deprins-o şi care, pentru el, e un reper şi un mod de viaţă. Altfel, încă nu are conştiinţa că e nevoie – potrivit îndemnului paulin - de rugăciunea pentru „conducătorii ţării noastre”, cine-or fi ei…)
P.S. În drum spre casă un episod nefericit petrecut pe când eram în maşină, m-a făcut să mă gândesc intens la poemul Cântec şoptit de Zaharia Stancu. Toată după-amiaza mai apoi am revăzut aievea acel episod-fulger, ca o trezire dintr-o prelungă somnolenţă, ca o epifanie. Morala e un dejà vu: am mai simţit aşa ceva acum vreo 15 ani, când m-am decis să renunţ să mai mănânc carne de orice fel, inclusiv pasăre şi peşte. (Şi m-am ţinut atunci de făgăduinţă vreo doi ani jumătate, până în ziua eclipsei din 1999.)
