Tuesday, 18 August 2009

Atunci când am venit în lume

atunci când am venit în lume

n-am fost acesta care sunt

eram curat cum e zăpada

atunci când cade pe pământ


eram ca vârful unui munte

de niciun pas de om călcat

pe care fulgul de zăpadă

cădea murind imaculat


eram atât de pur prieteni

încât suind în timp credeam

că nici zăpada cea mai pură

nu era astfel cum eram

...........................................

cum sunt acum, după ce anii

trecură-n fuga lor la rând

cum sunt, de faţă acum de vreme

cum sunt în adâncimi de gând


sunt ca zăpada-n cer curată

căzu lumină peste noi

iar oamenii calcandu-i chipul

facura din lumini noroi


(lyrics of a song composed and sung by Florin Bogardo)


listen to song HERE

Either / Or

Léon Bloy: „Nu suferim decât fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dumnezeu este în acelaşi timp Fericirea pierdută, căinată, şi Suferinţa, deoarece întoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul răstignit până la împlinirea veacurilor. Totul aşadar stă sub semnul căderii, care-l preschimbă pe om în fiinţă a remuşcării, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeu însuşi – Dumnezeu care nu poate fi decât al Bucuriei! – în Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care stă spânzurat pe lemn, Sfântul Duh care suspină şi Maria, care plânge pe Munte.”

Finalul din Underground (Kusturica): Toate personajele se întâlnesc, surrealistic, pe un insulă în dezmembrare, ce are forma fostei Iugoslavii. Acolo, dincolo de timp, sunt reuniţi la aceeaşi masă cei doi foşti prieteni care s-au dezbinat, cu tot cu nevestele lor. Umbra vechilor gelozii şi potlogării n-a apus: „Frate, te-am iertat, dar n-am uitat!” îi spune şugubăţ perdantul celui care l-a trădat şi i-a suflat iubita.

Steinhardt, Jurnalul fericirii: „- A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.: Penitenţii vin şi spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita. Le răspunde: iertarea fără uitare nu face doi bani. Îţi voi pune după câteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-l auzi pe Hristos că sare de acolo: n-ai decât să-l ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?”

Psalmul 50: „Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.”

Şi totuşi se poate. Dacă omul nu-şi pierde nădejdea în acest tip de curăţire – chimică, dar mai ales metafizică, duhovnicească, mistică. Dacă nu abdică de la îmbunătăţirea sa („cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobânda cea mai ridicată”, după Steinhardt). De fapt, e o chestie gen either / or (varianta revoltei e din alt film). Sau încăpăţânarea de a stărui pe această cale greoaie, temerară, semeaţă a transfigurării sau îmbufnarea tăcută, stăpânită a stoicismului acru.

Recviem pentru Florin Bogardo

Recent, „marea trecere” a lui Florin Bogardo în „lumea umbrelor” a reprezentat (încă) un subiect de senzaţie, preţ de o zi-două, în media românească. Un prilej – pentru VIP-uri actuale şi vedete mai mult sau mai puţin uitate - de a face valuri, de a ieşi în faţă. Eminescu, evergreen: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.” Decorul, tot eminescian, căci „spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi” a ajuns „a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi”.

Cameramani şi jurnalişti, însoţiţi de paparazzi i-au adus lui Bogardo – post mortem - chiar mai mult de 15 secunde de celebritate. Normal, doar şi-a plătit-o cu preţul suprem. Nici forumiştii nu s-au lăsat mai prejos. Pentru că suntem în epoca de aur a junk jurnalismului, fiecare-şi dă cu părerea, mai ales atunci când nu are ce spune. Unii cel puţin îşi recunosc ignoranţa: „Nu ştiu ce muzică a scris, dar nu-mi pare rău c-a murit. Nu s-a putut adapta vremurilor în libertate şi a rămas în lumea lui din comunism.” Parţial corect. Aşa, e, asemenea lui Sartre, care credea că „scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor”, că nu se poate scrie pentru sclavi, şi Florin Bogardo a renunţat să mai compună atunci când, în numele libertăţii de expresie s-a ajuns la promovarea agresivă a kitschului, a derizoriului, a vulgarităţii. Ascultătorii aveau să devină nişte sclavi ai facilului, simplismului şi ritmurilor îndrăcite. OTV-izarea României, datorită sprijinului „întregului popor”, a reuşit. Paradoxal sau nu, anii de după 1990 n-au mai dat nicio şansă poeziei în muzică. Pentru cinicii contestatari de pe forumurile de comentarii nici nu mai contează cine a fost Florin Bogardo, ce anume a compus el (e drept că muzica lui nu a avut parte – cu puţine excepţii – de mediatizare prin disc, radio). E de ajuns că avea 67 de ani, deci era din „generaţia expirată” ce trebuie să dispară. No country for old men.

Citesc, printre comentarii, un reply furios care, mărturisesc, m-a tulburat puţin. Izbucnirea de revoltă a semnatarului anonim îmi aminteşte de gestul altui muzician român de excepţie, Dan Andrei Aldea, care în urmă cu câteva săptămâni avea să declare – după 30 de ani de exil autoimpus – că se gândeşte să-şi retragă cetăţenia română. Aşadar, scrie acest cybernaut, „Florin Bogardo este unul dintre cei mai mari artişti şi compozitori din ultimii 50 de ani. Lipsa de apreciere pe care poporul român i-o acordă artistului vă face să nu vă meritaţi locul pe pământ. S-ă v-ă i-a m-a-m-a d-r-a-c-u-l-u-i, r-o-m-â-n-i!” … Aspre cuvinte, ce cheamă o ripostă naţionalist-patriotică, speculaţii cu privire la etnia celui care a aruncat ocara asupra tuturor românilor (dacă e şi el român, atunci cum, înseamnă că „mama dracului” îl ia şi pe el, nu?), la religia şi şovinismul ori la iubirea lui de ţară, la starea lui mintală etc.

Şi totuşi, ce anume facem „noi, românii” pentru acest popor, pentru – cum se spune – „binele comun”? Care este imaginea pe care noi înşine ne-o fabricăm? Pentru noi, dar şi pentru … „export”. Că acest semnatar necunoscut (român sau nu) a înjurat un popor întreg fiindcă i se pare că nu apreciază cum se cuvine un compozitor de „muzică uşoară” (unul dintre cei mai sensibili, mai speciali), mai treacă-meargă. Înjurătura lui poate fi un semn de teribilism, de rea voinţă, de minte inflamată. Cum rămâne însă cu aprecierea idolatră (aproape unanimă) a poporului român pentru derizoriul pe care vox populi îl decretează drept unică valoare? Există, ce-i drept, şi o minoritate ce nu pune umărul la această axiologie bizară, dar ea, minoritatea, nu contează. Este, adesea, călcată în picioare. Contează şi dictează – ca-n cel mai sălbatic tip de capitalism – cei care aduc rating şi profit imediat…Până una-alta, avem vedetele şi valorile pe care le merităm.