Thursday 30 April 2009

Acvariu

Celor ce ar susţine că poezia, în veacul XXI, nu mai e decât o dulce amintire, le-aş răspunde că se înşeală, iar ca dovadă le-aş oferi spre lectură versurile Ancăi Mizumschi apărute sub titlul Acvariu în volumul Poze cu zimţi, la Editura Brumar:


De când ai plecat,
locuiesc într-un acvariu
mă aşez în rând odată cu ceilalţi
să mă uit pe geam la corpul meu
care se culcă din când în când
cu bărbaţi mult mai tineri

De când ai plecat,
mă mişc separat
cu spatele la zidul de sticlă
şi în fiecare zi lumina trece prin mine
ca un glonţ

De când ai plecat,
trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care
amprentele degetelor tale pe pielea mea
s-au transformat în vitralii

No place, no name, no number

În Professione: reporter (1975) regizorul incomunicabilităţii (care a sfârşit răpus de propria-i plictiseală), Michelangelo Antonioni, crează un personaj care îşi asumă o altă existenţă. David Locke (Jack Nicholson) este un reporter de război (un fel de Adelin Petrişor de-al nostru) şi, când descoperă că un bărbat din camera de hotel învecinată moare (suntem undeva în Africa de Nord, într-o regiune deşertică), îşi falsifică paşaportul şi toate documentele. Începe apoi o nouă existenţă (preluând datele decedatului, cu care avea destule trăsături fizice în comun), dându-se drept altcineva. Ce provocare, nu? Sounds exciting indeed.

Revenind la vremurile actuale, mă uit la forumurile de discuţii de pe net şi mă îngrozesc să văd cu câtă uşurinţă oamenii proferează injurii, calomnii etc. sub acoperirea anonimatului ori a pseudonimelor. Scriind (mai ales în necunoştinţă de cauză, adesea resentimentar) de capul lor (şi fără niciun Dumnezeu), defulându-se, bătând câmpii. Aşa se procedează atunci când comunicarea – mijlocită de tehnologie – nu se mai face „faţă către faţă”. Scrii orice-ţi trece prin cap, că tot nu te vede nimeni, uitând că nu se cuvine a gândi (apoi a rosti, a făptui) cele necuvenite nici chiar atunci când nu te vede nimeni. Şi uite cum, sub umbrela anonimatului, with a click of a mouse, ne amăgim că – asemenea personajului din Professione: reporter – ieşim din pielea noastră şi devenim brusc judecători, profeţi, psihologi, oameni de bine, clarvăzători etc. Fără să avem curajul să ne prezentăm: ăsta-s io, aşa mă cheamă, uite ce am de spus. Dar cine să se mai gândească azi (când omul nu prea mai are nimic de spus şi - din plictiseală - îşi schimbă sexul, identitatea, partenerul de viaţă etc.) la asumarea propriei identităţi?...

Yearnings

1986

music: Anton Şuteu

feat.: Aurora Andronache (1-6)

  1. Mother’s Song
  2. Memories
  3. The Sea
  4. Song for a Flower
  5. Calling
  6. Reverie
  7. Spiral

Wednesday 29 April 2009

Lupta cea mare

Se zice, în popor, să nu-ţi pui mintea cu prostu’. Ce va să fie asta? Ce anume tebuie să pricepem din această alăturare de cuvinte?

Cum nu putem rămâne într-un turn de fildeş, devenim – mai cu sârg, mai fără tragere de inimă – nişte fiinţe sociale. Ne ciocnim, vrem-nu vrem, de tot felul de oameni. Printre ei sunt destui care n-au noţiunea de fair play şi nu se pricep să păstreze o relaţie, să respecte intimitatea aproapelui, să fie oameni. În unele cazuri asta se numeşte politică de stat. Cristalofilia aceasta (mania perfecţiunii, a binelui şi adevărului absolut, a fericirii cu de-a sila) a dus, nu o dată, la dictatură. Dar dictatorii nu se manifestă numai într-un regim totalitar. Citizen Kane (din filmul omonim al lui Orson Welles) nu trăia în comunism şi nici în fascism, ci în democraţia democraţiilor, în lumea liberă. Gena netrebnicei îndrăzneli (care mai poartă şi numele de tupeu) nu ţine seama de tipul orânduirii sociale.

Trăim, poate mai mult ca oricând, sub zodia kitsch-ului, care nu se găseşte numai pe tricouri şi brăţări în culori stridente, cu sclipici, ori în lumânări roşii cu imagini de sfinţi lipite pe ele, ori pe farfurii sau tablouri cu Sfânta Familie sau binecunoscuţii îngeraşi durdulii. Agresivitatea kitsch-ului şi în special a purtării de tip kitsch este deja un fenomen la ordinea zilei, care nu-i ocoleşte nici chiar pe cei mai puţini implicaţi social. Renunţarea la obiectul numit televizor (dar mai ales stârpirea dorinţei de a privi la televizor atâtea emisiuni cronofage, realizate de inşi care nu au nimic de spus nimănui, însă debitează necontenit vorbe şi imagini fără noimă şi fără număr) e un prim pas. Dar, desigur, nu e de ajuns. Ce bine-ar fi dacă fereastra televizorului ar fi singurul road to hell... Mai sunt şi altele (computerul, de exemplu, prin care ne ademenesc o infinitate de sirene - o parte din ele se numesc, în limbajul de specialitate, spam mail sau junk mail) şi vor mai apărea altele mereu.

Pe de altă parte însă, învăţătura de veacuri a Bisericii ne spune (şi aici n-avem ce îmbunătăţi, înlocui, adapta ş.a.) că proştii şi prostia trebuie să existe pe lume. La fel răul şi smintelile. Dar – scrie-n Evanghelii – vai de cel prin care intră sminteala. Altfel spus: nu e treaba noastră să judecăm pentru ce există răul (prostia, smintelile etc.) pe lume. Ceea ce se cere de la noi este să rezistăm smintelilor care, în felurite chipuri, îşi cer birul. Cum? At all costs, dar fără să ne contaminăm cu acreala şi cinismul emiţătorilor. Practic, în această privinţă, omul n-are de ales (ori, dacă crede altfel, se amăgeşte singur): urmând povaţa şi pilda atâtor şi atâtor bravi luptători, trebuie să reziste răului făcând ... binele. Altă cale nu este. Desigur, impunându-şi să nu se prindă-n gură cu omul nebun, şi cătând mereu la menirea sa, la rostul său. E lecţia de-o viaţă a deprinderii postului şi rugăciunii, pe care a „fotografiat-o” - cu nicicând îndeajuns de lăudată pricepere, Salvador Dali – în tabloul său Ispitirea Sf. Anton: norii grei sunt deasupra, nălucirile felurite (fără număr, fără număr), însă – asta contează! – omul vrednic de numele său rezistă, rezemându-se de stâncă şi, cu puterea rugăciunii lucrătoare, preface înfiorătoarele picioare ale elefanţilor purtători de sminteli în nişte picioruşe subţiri de moluscă, neînsemnate şi neputincioase. Totuşi, povara smintelilor nu se prăbuşeşte, ci rămâne pe spinarea uriaşilor elefanţi. Dar – ne comunică nemijlocit Salvador Dali – ele, smintelile, n-au nicio putere atunci când noi ştim să le venim de hac...Dracu’, se zice, nu-i aşa de negru, însă doar atunci când omul îşi află potrivita aşezare faţă de cel care-i este aprig vrăjmaş (aceasta-i lupta cea mare a omului) şi nu ştie de pardon. Aşa cum se arată, de pildă, în ultima producţie cinematografică (pornind de la un subiect la ordinea zilei şi în România: lumea tinerilor toxicomani) la care, după un an lipsă din sălile de cinema, am ajuns: Weekend cu mama.

Classical music 4 teens

De la 13.30 am fost cu Theodor la un concert educativ cu Orchestra Filarmonicii pe tema Telefonul mobil & muzica. Maestru de ceremonii a fost dirijorul Radu Popa. Aşa cum mi-a spus aseară pianistul Sorin Petrescu în pauza recitalului de guitar & flute, azi orchestra a cântat câteva scurte fragmente din şase lucrări renumite care au fost transpuse electronic ca ring tones pe telefonele mobile. S-au cântat: W. A. Mozart (Eine kleine nacht musik, Simphonia no. 40), Beethoven (Symphonia no. 5), Grieg (Peer Gynt), J. S. Bach (Badinerie) şi Bizet (Carmen). La întoarcere Theodor a tras de mine ştiind că vine Mira la el. A urcat scările (singur, ca de obicei) mult mai rapid ca altădată, iar când a ajuns sus, a spus gâfâind: „Vai ce repede am urcat scările!”. (De la o vreme a prins din zbor de la unii şi de la alţii câte un „Vai de mine” sau „Doamne”...)

Seara, al doilea concert educativ la care – toţi trei de data asta – am fost azi. (A venit, aşa cum a promis, şi Felix – elevul meu dintr-a XI-a, care a obţinut un punctaj foarte bun la speaking contest.) Trio Contraste a prezentat o incursiune în universul etno. S-a cântat din Bach (tema Siciliana), Mozart, Vivaldi, Brubeck, Bernstein (Mambo şi America din West Side Story), Aurel Stroe, Cornel Ţăranu, Johnny Răducanu (Jocul ţambalelor) şi alţii. Surpriza serii a fost, poate, interpretarea unor cântece vechi populare din melosul celtic-maramureşan-country.

Guitar & flute

Trei din elevii mei de clasa a XI-a au participat la un speaking contest şi – surpriză - s-au întors cu punctaje (în procente) bune: 98, 90, 85. drept răsplată i-am invitat la un concert educativ cu Trio Contraste („Ce caută tinerii la Filarmonică? De această dată ... curentul etno în muzică”).

Aseară am ajuns la (doar) prima parte a unui recital de flaut Muramatsu (Ion Bogdan Ştefănescu) şi chitară (Costin Soare). Din program: J. S.Bach (Sonata în mi major pt. flaut & chitară), W.A. Mozart (Sonata în la major), M. Giuliani (Gran Duetto concertante).

Răzvan Penescu mă vesteşte că în iunie TIFF îl va premia pe regizorul Dan Piţa pentru întreaga activitate şi-i va proiecta trei din filmele sale: Concurs, Pas în doi şi Hotel de lux. Sounds good. E bine că se promovează şi altceva decât filme româneşti minimaliste (sau protominimaliste) cum sunt cele de Pintilie, Daneliuc sau Tatos. E bine ca tinerii (mai ales) să ştie că au existat şi în România filme care foloseau nu doar metafore plasticizante (ori un limbaj cinematografic frust), ci şi metafore revelatorii. E bine că aceste exemple de cinema realist (şi poetic totodată) sunt, în sfârşit, recunoscute şi proiectate într-o sală de cinema, sper, plină de spectatori.

Sunday 26 April 2009

En famille

Azi, duminica Tomii. Pilda episodului ce-i este dedicat în Evanghelii invită – ne spunea Pr. RN – să ne amintim de toţi cei care, asemenea lui, au ispitele lor şi-şi refuză bucuria comuniunii liturgice. Nu de alta, dar gândul semeţ (care ne somează a-i judeca şi chiar desconsidera pe cei care încă nu cred, ci – precum Toma - aşteaptă să pună mâna pe rană, pe coasta străpunsă etc.) ne dă mereu târcoale şi ne întinde felurite mrejuri.

După-amiaza am petrecut-o la ţară, la Izvin, en famille (tusşapte), la iarbă verde. Spre seară i-am vizitat pe Tatiana şi pe Claudiu la casa lui Claudiu din Izvin şi am mers cu ei pe malul Begăi. La întoarcere am luat în palme câţiva pui de găină (în vârstă de trei săptămâni) şi le-am mângâiat (împreună cu Theodor) puful galben, amuzându-mă de piuitul lor precipitat atunci când mă îndepărtam, cu ei pitiţi în căuşul palmei, de cloşca alarmată. La ieşirea din sat ne-am oprit să petrecem câteva clipe alături de un ponei brun. Ciripitul păsărilor, cântecul cucului şi al mierlei, orăcăitul broaştelor, puii ocrotiţi de cloşcă, poneiul zărit la plecare nu sunt decât nişte stropi de viaţă în ritmmurile naturii meniţi să primenească – cât s-o putea – anchilozarea existenţei noastre citadine.

Saturday 25 April 2009

Cui prodest?

De dimineaţă, Răzvan Penescu îmi vesteşte un feed-back de la un cititor, ca răspuns la aricolul meu, Mircea Daneliuc faţă cu „noul val”, scris şi publicat ieri pe Liternet. Simpaticul cititor e un împătimit cinefil, foarte „la zi” cu vizionările pe marele ecran. Pentru că-i place să critice vehement ceea ce socoteşte a fi „infracţiuni ruşinoase”, şi-a ales pseudonimul Pitbull: „Ai dreptate, Mariane - însä, din päcate, nu faci decât sä punctezi. Se impunea o discutie mai amplä asupra subiectului. Pe de o parte, sunt sigur cä articolul în cauzä continea si multe alte ineptii. Iar la nivel de fond, o enormitate ca asta, "umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa", devine cu adevärat relevantä numai când o raportäm la diletantismul si tembelismul emitentului. Numai autorul unor infractiuni rusinoase ca totalitatea peliculelor de la "Tusea si Junghiul" pânä la "Oroarilena" putea lansa o asemenea monsträ de räutate puerilä si prostie hormonalä cumulate. AŞA CEVA ar face realmente obiectul unui studiu relevant.”

Cu alte cuvinte, lipsea punctul pe i. Era nevoie, în opinia lui, de un contra-atac mult mai straşnic. Le-am răspuns (lui şi lui Răzvan) că nu mă interesează să desfiinţez filme sau regizori. Că mi se pare infinit mai folositor să aduc la lumină acele filme sau secvenţe din filme azi uitate (şi nicicând cunoscute îndeajuns), dar vrednice de neuitare. În fond e atâta venin în comentarii, în apariţiile media, pentru a nu mai vorbi despre conţinutul filmelor în cauză – „infracţiuni ruşinoase”...Dacă se cuvine să ne ruşinăm, hai să redeprindem acest sentiment (mântuitor, spune Kris din Solyaris) şi să lăsăm aceste filme şi aceşti cineaşti zis-expiraţi în plata Domnului. Viaţa e mult prea scurtă ca s-o iroseşti în polemici sterile şi-n atacuri la persoană. Cui prodest?

Implozie

În tabloul Timpul, cele două personaje, copilul şi timpul (reprezentat printr-un alarm clock) par mai degrabă victimă şi călău. Iar puştiul care, matur, îşi ţine bărbia-n palme, pare şi el decupat din capodopera plastică a lui Edvard Munch, Strigătul. Starea de strigăt, de implozie, de năucire a copilului bâtrân înainte de vreme este redată de artista Alina Slimovski cu o economie de mijloace, în alb-negru. Rezultatul este nu mai puţin copleşitor. Inversând stihurile din poemul blagian Trei feţe, despre copiii din lucrările Alinei (reunite în expoziţia Angel Box) putem spune: copilul tace: jocul şi iubirea mea e înţelepciunea.

La ce gândeşte băieţelul din tablou? Cu capul plecat şi ochii închişi, privind spre înăuntru, putem lesne ghici că iscodeşte o cale de a ieşi din tirania timpului, de a pătrunde – dedublându-se - într-o altă realitate. Este un candidat excelent la filosofie, căci toată aventura sapienţială a omului gravitează, nu-i aşa, în jurul timpului.

Looking forward

Aseară am fost toţi trei la concert (dirijor: Raymond Janssen): Beethoven - Uvertura Coriolan; Brahms - Concertul nr. 2 pt. pian şi orchestră (pian: Michelangelo Carbonara); Robert Schumann – Simfonia primăverii. De fiecare dată când sunt în faţa unei orchestre simfonice îmi spun că artistul (compozitorul) a biruit. Peste ani (poate peste sute de ani), câţiva oameni (şi nu puţini, poate) s-au gândit să-l cânte, să dea viaţă partiturii sale – acelui message in a bottle – iar el să fie, astfel, nemuritor. E drept, în lumea muzicii culte, asta se întâmplă doar de câteva sute de ani (cel mult cinci sute de ani), mai departe în timp nu se cunosc autorii, intrăm în lumea lui anonymus. În câteva rânduri aseară mi s-a părut că partea a treia (mai ales) din Concertul lui Brahms conţinea citate din Imperialul beethovenian.

Zilele trecute m-am întâlnit pe net cu un vechi amic, Titus Tomescu. După ce a terminat clasa a X-a la Liceul de arte plastice a plecat (cu familia) în SUA. Era în vara lui 1981. L-am văzut de atunci o singură dată, în vara lui 1988. Venise cu mama lui într-o scurtă vizită în RO. Îşi închiriase o maşină din fosta Yugoslavie şi asta mi se părea de necrezut (ca multe din cele ce se întâmplau atunci în YU). Ne-am revăzut la frumoasa vilă a lui tanti Anişoara (librarian la Liceul Electromotor, o femeie dăruită meseriei care a strâns pentru şcoală un mic tezaur de cărţi de valoare cât timp a fost bibliotecară). Ţin minte că am dorit mult să-i arăt lui Titus LP-ul proaspăt apărut al Loredanei pentru muzica şi orchestraţiile deosebite ale lui Adrian Enescu. Cu ochi de artist, Titus a avut câteva reproşuri pentru concepţia grafică a discului. În aceeaşi seară am mers la un film, la grădina de vară a cinematografului Arta din TM. Rula Rezervă la start – un film despre sportivi, despre viaţa acelor sportivi, o poveste – atunci – contemporană. Cu muzica ritmată (sound occidental unic în muzica românească din anii aceia) a aceluiaşi Adrian Enescu (hotărât lucru: 1988 a fost unul din anii săi cei mai buni, atunci a ieşit pe ecrane şi Umbrele soarelui). Ne-am despărţit apoi şi nu n-am mai ţinut legătura. Dar m-am gândit mult la ei. M-am gândit mult şi la Liviu, fratele lui Titus, cu care am fost coleg de clasă trei ani; nu l-am revăzut din anul plecării lor şi încă sper să-l mai întâlnesc măcar o dată. Aseară, după concert, l-am dus acasă pe TG şi, trecând pe lângă actualul sediu al Poliţiei TM (fostul sediu al Securităţii, înainte de 1989), pe un ecran electronic am zărit o bandă luminoasă care vestea, cu litere roşii ce curgeau de la stânga la dreapta, Hristos a-nviat! Deunăzi, intrând în sediul CEC Bank, am zărit pe pereţi un anunţ familiar în ultimii 19 ani şi-n RO: cursul valutar...În anul plecării fam. Tomescu (dar şi atunci când i-am revăzut briefly pe Titus şi pe mama lui) asemenea detalii erau de neînchipuit în spaţiul public. Pentru „misticism” şi pentru deţinere de valută (în 1985, arhitectul şi omul excepţional care a fost Babu Ursu a fost arestat şi bătut bestial pentru că avea asupra lui – delict grozav – $ 17; a murit câteva zile mai târziu) se intra uşor într-un univers kafkian, iar la final te trezeai bătut măr şi aruncat ca un câine într-o groapă de gunoi, exact ca-n Procesul. Titus zice că s-ar putea să vină-n vizită în TM la vară – can’t wait.

Friday 24 April 2009

Jocul cu moartea

De multe ori mi-am spus că momentul în care, copii fiind, conştientizăm că cineva apropiat a murit, începem să ne conştientizăm propria moarte. Atunci când cineva – drag sau nu – s-a dus şi nu mai e, ceva din mitul tinereţii fără bătrâneţe începe să se clatine. Uneori mitul se prăbuşeşte cu totul. Alteori, omul îşi găseşte câte-o supapă de salvare, câte-o fereastră spre absolut şi, atâta timp cât poate să privească în ochi acea imagine, acea icoană, merge – asemenea adolescenţilor din poemul stănescian (Adolescenţi pe mare) - pe valuri, în picioare. Probabil că aceasta e condiţia rămânerii omului la starea de adolescent: mersul pe valuri. Restul e poticneală şi scufundare.

Tabloul Alinei Slimovshi intitulat Mă joc (iar jocul este cu moartea) surprinde un asemenea moment, o „întâlnire de gradul trei” între sinele nostru neprihănit şi OZN-ul numit moarte. Este prima lecţie de filosofie a copilului ce ţine în mâini, hamletian, un craniu. Nu degeaba unele mănăstiri ortodoxe deţin colecţii de cranii pentru cei care uită (sau nu vor să-şi amintească) de „clipa cea repede”.

Nouvelle vague

Mircea Daneliuc este unul din regizorii români de film pe care i-a năucit tranziţia post-1989. Filmele sale din vremea dictaturii erau bătăioase, aveau umor, spirit critic şi se încadrau în ceea ce se putea numi (şi s-a numit) noul val generaţia 70. De ce? Pentru că filmele lui (mai ales Cursa, Proba de microfon, Croaziera, care anunţă - mai ales ultimele două - degradarea şi mahalagizarea limbajului, dar – alături de Glissando - şi devierea înspre grotesc şi sardonic, după 1990), ale lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră şi Duhul aurului realizate în co-regie, dar şi Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii realizate separat) şi Alexandru Tatos (Mere roşii, Rătăcire, Casa dintre câmpuri, Secvenţe) aduceau un suflu nou în cinematografia românească. Erau o oază de firesc şi de libertate, aveau ritm, erau neanchilozate de lozinci, de personaje şi situaţii contrafăcute, de balast ideologic. Izbânzile lor însă au fost pregătite – nota bene! - de „momentele” rămase până în ziua de azi insolite şi irepetabile în istoria filmului rmânesc: Mircea Săucan (Meandre, Ţărmul n-are sfârşit, Suta de lei), Manole Marcus-Iulian Mihu (Viaţa nu iartă) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea).

Din acest punct de vedere, Mircea Daneliuc are dreptate să conteste originalitatea absolută a viziunii tinerilor regizori români de azi: „Băieţilor ăstora nu pot să le spun „noul val”. Ca să reprezinte un nou val, ar fi trebuit să vină cu ceva absolut nou, cu o nouă viziune, or ei au imitat – mai bine sau mai prost – lucruri deja făcute. Au mers pe un trend... Şi umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa – festivăluţe nenorocite care să le dea iluzia notorietăţii.” Totuşi, critica lui se dovedeşte mult prea nedreaptă în cazul în care am aplica-o la opus-uri precum: Moartea domnului Lăzărescu, 432, Occident – „vărfuri de lance” ale cinematografiei româneşti din primul deceniu al secolului XXI. Reluarea unor teme sau stiluri încercate de alţii (de Daneliuc şi Tatos, de Andrei Blaier, de Nae Caranfil) nu este mimetică, ci filtrată prin propria personalitate creatoare a acestor cineaşti, prin – în fine – sensibilitatea timpurilor contemporane, care nu mai seamănă cu ritmurile anilor 60-70-80. Şi, să nu uităm: nici nouvelle vague nu este cu totul nou: Pentru că meta-cinematograful şi cinematograful reflexiv fusese anticipat de filmele lui Dziga Vertov, considerat profetul stilului ciné-vérité (echivalentul francez al termenului kino-pravda) şi părintele filmului ne-narativ. Asta nu înseamnă că cineva contestă autenticitatea noului val francez. Deci: nimic nu e cu totul nou sub soare. Şi încă ceva: cele trei titluri de referinţă numite mai sus au în palmares premii şi participări importante, la festivaluri importante. Regizorilor acestor filme li se poate imputa orice, dar nu că „umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa”, aşa cum – e drept, fără să nominalizeze pe nimeni – afirmă Mircea Daneliuc într-un interviu din Adevărul literar şi artistic.

În privinţa publicului său, Daneliuc are dreptate când spune că totdeauna publicul se primeneşte. Dar oferă o viziune trunchiată a realităţii atunci când scrie, referindu-se grosso modo la spectatorii din generaţia sa: „Cei vechi au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice.” E posibil ca o parte din fanii filmelor sale din anii 70-80, încă „neînvechiţi”, să nu fie cu totul brainwashed, să nu dorească să înghită orice, nici măcar orice poartă marca lui Mircea Daneliuc. Nu totdeauna e de vină publicul atunci când filmul e fluierat.

Angel Box

Pânzele în alb-negru ale Alinei Slimovschi pe tema copilăriei nu-şi refuză gravitatea şi problematizează vârsta inocenţei. Artista surpinde nu atât ludicul, cât mai ales momentele de criză, de încercare ale vârstei de aur a copilăriei.

Copilăria, aşa cum e zugrăvită de Alina în lucrările ce compun expoziţia Angel Box (afişul expoziţiei by Dan Voinea), priveşte nu înspre sine, ci înspre „în afară”. Ce reprezintă acel „în afară”? O casă din vis, un cer luminos, un şarpe, un craniu hamletian, o cădere în gol, o joacă „de-a mama”, câteva momente de meditaţie (în solitudine sau în compania unor porumbei), un ceas deşteptător care - asemenea craniului – inserează invazia timpului şi a perisabilului în universul nestatornic al copilăriei – semne ale unui sfârşit de copilărie şi ale unui început de filosofie.

Obsesia casei desenate cu creta ne trimite cu gândul la urarea ancestrală pe care copiii o adresează celor mari, la început de an: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Copiii plăsmuiţi de Alina sunt maturi înainte de vreme. Din mansardele întunecate îşi doresc intens, poate, ceea ce n-au avut niciodată: o casă care să fie casă, o masă care să fie masă.

Thursday 23 April 2009

West Brass Quintet

De dimineaţă am fost cu Theodor la concertul-lecţie de la Capitol cu West Brass Quintet. Maria a fost mistress of ceremonies şi a prezentat alămurile (tuba, trombonul, cornul, trompeta), melodiile şi interpreţii. S-a cântat din Ceaikovski, Verdi, Vivaldi (un segment din Primăvara / Anotimpurile), Brahms (un dans maghiar), Rossini (uvertura din Willhelm Tell), Prokofiev (aria vânătorilor din Petrică şi lupul), John Williams (tema din Star Wars), marşul elefanţilor din The Jungle Book, tema din Pink Panther ş.a. La sfârşit a apărut şi Sorin Petrescu, interpretând (voce) aria elefantului-colonel din The Jungle Book. Copiii au ieşit din sală în acordurile uverturii lui Rossini (ca bis), iar Theodor a inclus în top dansul ungar al lui Brahms.

Cu Max am revăzut highlights din Pădurea spânzuraţilorfresh and brilliant as ever. I-am pomenit şi de trimiterile către Dostoievski (ocazie cu care i-am citit ultimile trei pagini din Epilogul de la Crimă şi pedeapsă). Dacă e ceva ce-mi stârneşte rezerve la filmul lui Ciulei e muzica lui Theodor Grigoriu – singurul „personaj” care mi se pare sensibil inferior celorlalte. În rest, numai de bine.

Maestre fără seamăn, slavă!

Azi, de Sf. Gheorghe, mă gândesc la biruinţa unui mare actor român ce i-a purtat numele: George Constantin († 1993). Un artist care, în1990, spunea: „pe când am intrat eu în teatru, teatrul era un loc sfânt şi eram mult mai dominaţi de ideea muncii, a creaţiei”. Nu cred că l-am văzut niciodată jucând pe scenă live, însă am înregistrarea cu spectacolul de la Nottara (în regia lui Dan Micu), Karamazovii. Cu vreo 15 ani în urmă, fiul său (actorul Mihai Constantin) s-a ocupat de editarea (pe suport CD, pe o casetă audio şi una video) câtorva din momentele de aur cu cel care a fost George Constantin. Montajul s-a numit: Maestre fără seamăn, slavă! – după un vers shakesperian.

Îl cunosc doar graţie născocirii aparatului de filmat. Aşa l-am văzut – în sala de cinema sau la TV, iar mai recent şi pe monitorul computerului – în nenumărate filme (în „ciulamatografie”, cum îi plăcea să spună”) şi tele play-uri, unde a jucat „partituri schematice şi antinomice: fie personaje negative, viclene şi crude, fie eroi „de tip nou”, întruchipare a echilibrului, bunătăţii şi înţelepciunii” (Cristina Corciovescu). Din toată această pleiadă de roluri (vezi imdb) am rămas mai ales cu procurorul din Reconstituirea (1969) şi cu ofiţerul din O vară de neuitat (1993), ambele de Lucian Pintilie. Din păcate n-avea să se mai întâlnească nicicând cu un rol aşa „gras” ca al procurorului, aşa cum cinematografia românească n-avea să mai difuzeze vreodată un film ca Reconstituirea. A jucat în schimb - în „filme alimentare” ce-i rotunjeau bugetul – roluri ce aveau să-l facă extrem de popular: în serialele cu haiduci ori comisari, dar şi în filmele istorice, gen Burebista ori Cantemir. Mie însă George Constantin mi-a mers la suflet în special cu rolurile secundare pe care le-a jucat în filme mai puţin importante (şi, unele, mai debile în ceea ce priveşte limbajul cinematografic folosit), ca: Singurătatea florilor, Oraşul văzut de sus, Între oglinzi paralele, Ştefan Luchian, Pe malul stâng al Dunării albastre şi Prea cald pentru luna mai.

Mi-e cu neputinţă să-l uit pe doctorul amator de rugby din Singurătatea florilor (1976): victimă a persecuţiilor din „obsedantul deceniu” al „erei ticăloşilor”, îi dă – într-o singură secvenţă – o usturătoare lecţie de viaţă fostului său amic (dr. Pavel, jucat de Radu Beligan) care, singurul (dintr-un colectiv care a votat în unanimitate: Guilty), îi cunoştea nevinovăţia. Dar n-a spus nimic... Peste ani se oferă să-l înveţe rugby, dacă altceva (cinstea, demnitatea, verticalitatea) n-a reuşit. Viu încă în memorie e şi tatăl lui Matei (Adrian Păduraru) din Prea cald pentru luna mai (1983); proprietar al unei vile imense, îşi strică fiul, crescându-l în puf şi apărându-l – folosindu-se de relaţii şi „pile” – chiar atunci când odrasla-i o ia razna, e vinovată şi merită pedepsită.

Widescreen

Maxima preferată a Oanei Pellea, una din cele mai speciale actriţe din teatrul românesc: „A te plictisi este o lipsă de respect de sine. Mă simt bine şi când sunt singur.” (Jules Renard). Actriţa mărturiseşte pentru un cotidian: „Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: „Eu nu ştiu să aleg”. Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…” Pentru ea, pierderea părinţilor (marele actor Amza Pellea a murit

când ea avea 21 de ani, mama la 41 de ani) a dus la trezire: „Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe-ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp să mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze.” Încercările prin care a trecut i-au întărit caracterul: „Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere.

Mama mi-a schimbat viaţa. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul, n-o să mai pot zice „Au”, pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând „Au”. A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta. De la mama am moştenit optimismul.” Părinţii ei plecaţi „să moară puţin” sunt mereu cu ea căci ea este ei: „Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.” Ultima parte a mărturisirii ei se referă la „televizorul cel mare”, din vârf de munte: „Acolo, sunt alături de tot ce-mi este drag mie: găini, câini, pisici, păsări, muzici, cărţi, linişti…” Despre acest imens widescreen 100 % natural ne-a vorbit – de mai multe ori, ultima dată chiar ieri - Monahul Valerian. De acolo, din Munţii Căpăţânii unde s-a retras ca pustnic, ne spunea on his mobile phone că nu încetează să se minuneze de ritmurile naturii. Ne-a vorbit apoi despre rugăciunea neîncetată a păsărelelor, despre copaci înfloriţi şi caprele negre pe care le zăreşte în depărtare – decor audio-vizual ce-i dă senzaţia de zbor, ca o detaşare, ca o desprindere progresivă de labirintul atâtor amintiri. „E ca şi cum ai fi într-un avion şi priveşti în jos spre străzile şi siluetele oamenilor care devin tot mai mici, spre oraşe, mări şi munţi ce se micşorează tot mai tare, iar tu te întrebi: Fost-am oare vreodată în acel oraş, pe acele străzi?” – spunea monahul.

Şi un feed-back de la un cititor: „Este frumos să citeşti astfel de articole, ceea ce e interesant e că ele sunt publicate ca nişte excepţii”. Creştinul, al cărui ideal se cuvine să fie o viaţă moderată, Îl recunoaşte pe Dumnezeu în rugăciune şi se comportă civilizat, fără exces – „un lucru normal pentru o ţ[Citeste]ară care se consideră creştină”. Faptul că astfel de mărturii sunt excepţii fericite, îi demonstrează celui care a semnat comentariul („bucureşteanu’”) că „România e o ţară nominal creştină”.