Pe la prânz am fost, cu Raluca, la îngropăciunea lui Cătălin Ciotescu. (n.1969) Raluca a mai apucat să-l vadă (aseară) pe catafalc; eu am rămas cu amintirea lui de acum o săptămână, când ne-am întâlnit ultima oară: era jovial, cald, luminos. Sacerdotul a ţinut un speech foarte mişcător şi „la obiect”. În general, ceremonialul de înmormântare din ritul ortodox este o variaţiune pe tema deşertăciunii celor lumeşti, a morţii care poate veni, iată, ca un fur, when you least expect it. Accentele cuvântului de înţelepţire, de trezire cad pe trecerea în lumea „unde drepţii se odihnesc”, pe despărţirea, cu această ocazie, de trupul neînsufleţit al defunctului, pe nădejdea reîntâlnirii cu el acolo, unde ne vom duce cu toţii într-o zi.
Despărţirea de Cătălin a fost zdrobitoare şi presărată cu multe lacrimi. I-am urmărit sicriul coborât, uşor, în groapă, de echipa de undertakeri, după care aceştia au început să arunce pe el pământ cu lopata. Mi-o amintesc pe Gianina îngenunchiind cu doar câteva clipe înainte în faţa lui (pe când preotul rostea ultimele cuvinte din rugăciunea de dinaintea punerii în mormânt); câteva minute mai târziu, rezemată de crucea de marmură, privea spre sicriul tot mai acoperit de ţărână. Necontenit se auzea lamentaţia mamei lui Cătălin şi cuvintele îndurerate ale tatălui său. Apoi am plecat cu toţii, iar Cătălin a rămas singur între cele patru scânduri, six feet under. Deasupra lui, coroanele din crenguţe de brad şi flori au depăşit 2m. înălţime…Odihneşte-te în pace, suflet drag!
