Quand je t'aime

Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être un roi
Un chevalier d'autrefois
Le seul homme sur la terre


Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être à toi
Comme la rivière au delta
Prisonnier volontaire


Quand je t'aime
Tous mes gestes me ramènent
A tes lèvres ou à tes bras
A l'amour avec toi


Quand je t'aime
Il est minuit ou midi
En enfer au paradis
N'importe où mais ensemble


Quand je t'aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent


Quand je t'aime
J'ai des fleurs au bout des doigts
Et le ciel que je te dois
Est un ciel sans étoile


Quand je t'aime
J'ai la fièvre dans le sang
Et ce plaisir innocent
Me fait peur, me fait mal


Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être un roi
Un chevalier d'autrefois
Le seul homme sur la terre


Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être à toi
Comme la rivière au delta
Prisonnier volontaire


Quand je t'aime
Il est minuit ou midi
En enfer au paradis
N'importe où mais ensemble


Quand je t'aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent
Quand je t'aime

Almanah Cinema 1973

Într-unul din primele articole din Almanahul Cinema 1973 Valerian Sava o declară pe Margareta Pogonat (fotografiată de A. Mihailopol pentru coperta volumului) drept „cea mai mare actriţă de film din România”. L-a convins interpretarea ei din Meandre şi apoi din Drum în penumbră, „creaţia actoricească unitară, niciodată întâmplătoare”, cu „linie şi stil”, pe lângă alte calităţi care „se întâlnesc ceva mai des”: talentul, frumuseţea, farmecul şi tehnica ei profesională. Nu sunt uitaţi nici debutanţii. Iulian Georgescu scrie despre „noile stele de pe firmamentul filmului românesc”: Corina Chiriac (Aventuri la Marea Neagră), Tamara Creţulescu (Ciprian Porumbescu), Mihaela Mihai (Bariera), Elena Dacian, Radu Boruzescu şi Julieta Szönnyi (Felix şi Otilia), Mircea Diaconu, George Calboreanu jr. şi Ursula Nussbächer (Nunta de piatră), Cornel Patrichi (Pădurea pierdută).

Grupajul cu titlul „Imagine semnată de…” aduce în prim-plan câţiva operatori talentaţi şi filmele lor. Ghoerghe Fischer şi Alexandru Întorsureanu sunt citaţi pentru atmosfera imaginii din Felix şi Otilia. Ovidiu Gologan convinge şi cu un film în culori (Ciprian Porumbescu), iar Iosif Demian pledează, în Nunta de piatră, pentru un „cinema al ochiului” – sobru până la austeritate, gândit în toate tonurile de alb, negru şi gri. Alexandru David se remarcă prin imaginea stranie din Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte şi prin cea violent-dramatică din Cu mâinile curate. Nicolae Mărgineanu atrage atenţia („un nume de reţinut”) prin imaginea B.D. –urilor şi a Exploziei. Dinu Tănase, considerat încă de la debutul cu Prea mic pentru un război atât de mare (1969) nu o speranţă, ci o „tânără certitudine”, revine la fel de matur, sigur şi expresiv, în Fraţii. În fine, delicateţea şi graţia imaginii lui Gheorghe Viorel Todan din Pentru că se iubesc confirmă vocaţia spre poezie a acestui operator. Din filmografia sa este citat Meandre, nu şi Suta de lei (în regia aceluiaşi Mircea Săucan), care avea să fie cenzurat, (parţial) refilmat şi apoi – chiar şi în versiune trunchiată - interzis definitiv, din 1973 (anul premierei) până în 1990.

Rodica Lipatti prelucrează câteva capitole din cartea lui René Predal, Le cinéma fantastique şi schiţează un mini-portret al acestui gen cinematografic. Sunt citate filmele avangardei franceze în regia lui Louis Feuillade (Fantomas, Vampirii, Judex), capodoperele expresionismului german (Cabinetul dr. Caligari, Faust), dar şi titluri din cinematograful nipon de gen. Sunt apoi enumerate „creaturile spaimei”: extraterestre, defuncte sau vii (monştri psihologici sau fiziologici). În fine, printre o sumedenie de parodii şi pastişe, se pot găsi şi câteva referinţe sumare la Solaris-ul tarkovskian sau la Alain Resnais (Anul trecut la Marienbad; Te iubesc, te iubesc). Şi, tot în această perspectivă, se discută despre fantastic şi cu referire la Fellini („materializare a inconştientului” în 8 ½ şi Giulietta degli spiritti), Antonioni („mărit până la deformare, în Blow Up), Bunuel (Câinele andaluz, Vârsta de aur, Simion al de;ertului) sau Ingmar Bergman (Izvorul fecioarei).

Câţiva compozitori români de muzică de film comentează asupra dimensiunii noi pe care muzica de film o poate conferii imaginii. Tiberiu Olah vorbeşte despre necesitatea unei perfecte „unităţi stilistice” în stare să schimbe – asemenea montajului de film – „sensul mişcărilor vizuale”. Richard Oschanitzsky crede că muzica de film „trebuie să adauge ceva filmului”, poate o „nouă dimensiune psihică”. Şi conchide: „Neapărat – o nouă dimensiune. În clipa în care nu-i simt nevoia, eu protestez şi nu pun muzică”.

Călin Căliman profită de lansarea pe marile ecrane din URSS şi în România (la şapte ani după încheierea filmărilor şi montajului) a capodoperei lui Tarkovski, Andrei Rubliov. Îi dedică o cronică ce poate fi rezumată astfel: „unul din acele filme care apar rar, dar nu dispar niciodată din memoria cinematografului”.

Spre final, la rubrica „Cinerama”, un critic de film scrie o „anonimă” despre Portocala mecanică: „o peliculă realizată cu geniu, dar în acelaşi timp un film poluant despre o lume poluată; un film agresiv şi violent despre dezordinea şi urâţenia, mizeria şi vacarmul unei lumi în care bântuie viciul; un univers al teroarei în care nu pătrunde nicio rază de lumină, niciun gram de oxigen”.

Almanah Cinema 1973

209 pag. + ilustraţii

Redactor şef: Ecaterina Oproiu