Undă verde

Am primit prin poştă primul meu driving licence. Aşa că m-am suit la volan (asistat de consoarta cuprinsă - în anumite momente, când mi se mai oprea motorul în intersecţii - de atacuri de panică) şi-am navigat prin traficul urbei până la şcoala lui Theodor. Ne-am întors acasă pe înserate, aşa că am fost pe post de co-pilot.

Theodor a primit un dar frumos (de la fam. Pr. CJ): o icoană din lemn de arin cu Sf. Mare Mucenic Theodor Tiron (prăznuit de Biserică în 17 februarie), sculptată – cu multă dăruire şi pricepere - în basorelief. Despre acest sfânt mucenic se spune că a mărturisit – în secolul al IV-lea AD - că Hristos este Dumnezeu şi a batjocorit idolii elinilor ca pe nişte „statui neînsufleţite” şi „lucruri făcute de mâinile omeneşti”. Pentru că a ars statuia pe care elinii o socoteau „mama idolilor”, a fost chinuit, iar apoi şi a aflat sfârşitul într-un cuptor aprins. Se mai spune că „a izbăvit poporul ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor”, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, căruia i-a poruncit să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).

Elevii mei de clasa a XII-a au avut proba orală a examenului de limba şi literatura română. Ne tot lamentăm că generaţia de acum nu citeşte, nu ştie să comunice, să se comunice, minte şi vrea să fie minţită…Peste încă 30-40 de ani – când bombardamentul şi spălarea de creiere prin mass media îşi va fi desăvârşit lucrarea de dărâmare şi schilodire a sufletelor de copii - cei de azi ni se vor părea senzaţionali, teribili, geniali.

O, biet actor...

Actriţa Carmen Galin: „Nu vom putea niciodată verifica (noi pentru noi) cât timp şi pentru cât timp vom rămâne în memoria spectatorilor. Primim însă, în anumite momente, mai mult sau mai puţin festive, mai dese sau mai puţin dese, mai personale sau mai de grup, dovezile lor, ale spectatorilor, că ne ştiu, că ne iubesc, că le suntem necesari. Nu există pentru noi răsplată mai întreagă. Şi gesturile lor de aplauze, sau de flori, sau de scrisori, şi încântarea de pe feţele lor, sunt hrana noastră, recunoaşterea valorii şi a muncii noastre. Îmi vine în minte o seară când o spectatoare m-a aşteptat la ieşirea din teatru şi mi-a spus că îmi mulţumeşte pentru ceea ce-i dădusem eu pe scenă şi că simte nevoia să facă ceva pentru mine. I-am spus că gestul ei de a mă aştepta era suficient, că tot ce mi-a spus m-a bucurat şi că îi mulţumesc. Dar vreau s­ă-ţi fac ceva, să-ţi dau ceva, mi-a spus. Ce ţi-ai dori? – Un brad! Mâine ar trebui să-l împodobesc şi nu-l am. Dacă l-aş fi avut, te-aş fi rugat să mă ajuţi să-l împodobesc. A doua zi, cineva mă căuta la poartă. Era o fată frumoasă, brunetă, foarte tânără, spectatoarea mea din ajun, care acum ţinea în braţe un brad adevărat! Era mai mare decât bradul visat de mine, mai mare, poate, decât crezusem eu că pot s­ă-l 'fac' cu un spectacol!”